Saptamana pe care a petrecut-o la Stockholm, la decernarea premiului, este descrisa astfel de Pamuk: „Nu prea o simti, asisti la ea sperand ca cineva o va inregistra, ca sa o poti savura mai tarziu. Traiesti o lunga halucinatie, intr-un vis cu ochii deschisi, ca intr-un roman de Modiano… Nu esti sigur ca se petrece cu adevarat“.
Pamuk spune ca a descoperit romanele confratelui francez atunci cand au fost publicate in limba turca.
„Dar“, spune scriitorul, „l-am descoperit cu adevarat pe Modiano abia in cursul unei vizite facute editorului meu francez, Gallimard, acum 20 de ani. De cand a luat premiul Nobel am inceput sa ma interesez si de biografia lui, pentru a gasi cheia afinitatilor noastre.“
Orhan Pamuk gaseste puncte comune intre el si Patrick Modiano: „In romanele lui, ceva s-a intamplat in trecut, dar despre asta trebuie sa vorbesti in soapta, altfel ar fi periculos si stanjenitor. Imi place atmosfera. Desigur, tema celui de Al Doilea Razboi Mondial, a Germaniei naziste, a colaborationistilor francezi imi vorbeste si mie, fiindca sunt turc. Dar si in copilaria mea s-au petrecut lucruri despre care nu se vorbeste; cand parintii mei se certau o faceau in engleza sau franceza ca eu si fratele meu sa nu intelegem. Copiii stiu cand li se ascunde ceva si incearca sa inteleaga. Si eu, si Modiano am avut un tata absent. Si nu vorbeam acasa despre anumite lucruri, dar ceea ce adultii nu vorbesc, copii simt.
Al treilea punct comun cu Modiano dupa trecutul dureros si absenta tatalui: melancolia unui mare oras. Modiano face cu Parisul ce am incercat sa fac eu cu Istanbulul. Fiecare colt, fiecare strada declanseaza o noua amintire.“
In acelasi timp, Pamuk raspunde criticilor care il acuza pe Modiano ca „scrie mereu aceeasi carte“: „atmosfera este aceeasi, dar cartile lui se completeaza.
Este stilul lui“.