Florin Iorga, jurnalist
Incercand un pas inapoi si experimentand o privire neutra, lucrurile se prezinta ca si cand, la nivel de natiune, nu am fi reusit sa decantam si sa asimilam pana la capat ceea ce numim „Revolutia romana“. Asa sa fie oare? Si, daca da, atunci de ce?
Un mare disconfort
Este limpede ca stomacurile noastre nu au reusit inca sa digere complet schimbarea de regim suferita in 1989. Si nu sunt putini cei carora aceasta continua sa le stea in gat, desi unii dintre ei chiar si-au dorit-o. Pe unii ii numim nostalgici, pe ceilalti nemultumiti. Un prim motiv pentru disconfortul tuturor legat de acest subiect este detaliul ca, desi revolutii au mai fost si cu siguranta vor mai fi, a noastra s-a petrecut intr-un mod al naibii de diferit de toate celelalte. In primul rand, ramane in dezbatere insasi esenta sa: de fapt chiar a fost revolutie? Inca se mai discuta daca a fost una autentica, o lovitura de stat cuplata cu o excelenta manipulare a maselor sau o revolutie „pe bune“, confiscata insa pe traseu de un grup de securisti si nomenclaturisti agili, plus cativa oportunisti care s-au autointitulat revolutionari. In al doilea rand, beneficiile libertatii de expresie si de circulatie nu sunt degustate intr-un mod prea fericit pe stomacul gol sau cu gauri in pantofi, adica la un salariu minim de 800 de lei sau la unul mediu de aproape 1.600 de lei. Chiar daca nu este povestea tuturor, aceasta este totusi povestea coplesitoarei majoritati. Dar mai este una, cea a unei minoritati privilegiate, care a obtinut extrem de multe beneficii intr-un timp foarte scurt. Acestei minoritati, care a produs elita politica si cea economica, i-au priit formidabil cele petrecute in decembrie ’89. De aici si sentimentul multora ca, desi a fost foarte bine ca s-a intamplat, ceva nu a fost in regula cu Revolutia si mai ales cu ce a urmat dupa. Rezulta de aici ca noi, ceilalti, cei multi, avem o problema. Si nu sunt prea multe explicatii: ori nu avem noi stomacul tare, ori alimentul a fost putin alterat.
Si cateva motive de speranta
Acum, la 25 de ani dupa evenimentele in discutie, nu prea mai are rost sa ne intrebam „cum ar fi fost daca?“. Ce a fost facut ramane bun facut si nu mai putem schimba cele deja intamplate. Este foarte adevarat, multi dintre noi ne-am fi bucurat mai mult daca am fi avut o revolutie ceva mai eleganta, intelegand prin aceasta absenta celor care au murit sau au fost raniti atunci. De asemenea, poate ar fi fost mult mai in regula daca am fi avut ulterior si o lege a lustratiei, despre care doar putinii obsedati ai punctului 8 de la Timisoara isi mai aduc aminte. Ceea ce conteaza este felul in care mergem mai departe cu acest bagaj de lucruri nu tocmai in regula, mai exact felul in care ne scuturam de el. Partea interesanta este ca depinde numai de noi. Este o afirmatie deja demonstrata cu ocazia recentelor alegeri prezidentiale. Nu degeaba s-a spus ca abia atunci s-a incheiat Revolutia. Insa tot nu degeaba se spune ca povestea este departe de a se fi incheiat. Reparatiile pe care le necesita structurile politice si alcatuirile sociale sunt inca masive. Si, daca exista speranta ca acestea pot fi facute, atunci asta se datoreaza cresterii increderii pe care populatia o are in DNA.