Adriana Babeti, scriitoare
Ii vad pe Cristi si Oana, pe Ramona, Gabi, Bogdan si Mara, pe Alex si Daniel. Unora, fetele li s-au mai implinit, altora – li s-au subtiat. Unii dintre baieti si-au lasat barba, altii si-au ras-o. Unele fete au slabit ca niste ogari, altele s-au rotunjit. Dar niciunuia nu i s-a schimbat inca privirea, vreau sa spun un soi de lumina, de sclipire vie din ochi, greu de descris, care, cu anii, incepe sa se stinga. Unii au ramas in Romania, chiar la Timisoara, altii au plecat departe. Unii la Bucuresti sau Budapesta, altii in Canada sau State. Unii sunt profesori, te si miri prin ce coclauri, altii vand carti sau incropesc ce se nimereste (o colaborare in presa, o traducere, o meditatie pentru bac). Una dintre fete a plecat voluntara in Libia, pe un program ONU, alta s-a maritat si are un copil mic, alta a intrat in politica. Bogdan s-a insurat cu Tatiana, o pictorita din Rusia, si, din vara, strabat Europa, tara de tara, pe biciclete. Doua fete au burse in Anglia si Spania, doi baieti o sa-si dea doctoratul cu mine.
Ori de cate ori ne vedem, ne auzim sau ne scriem, ei au ce povesti despre cate au facut si mai ales despre ce ar vrea sa faca. Nu toti sunt impliniti si fericiti. Nu toti sunt nefericiti si neimpliniti. Iar cand ii intreb ca pe niste prieteni de-o varsta cu mine ce e de facut cu situatia din Romania sau pur si simplu ma sfatuiesc cu ei despre ce am de facut eu personal in cate o imprejurare, toti raspund rapid, cu ceva grav, sfatos si plin de siguranta in voce. Mai, mosulenilor, imi vine sa le spun, ati crescut mult. Dar cand le vine lor randul si ma intreaba cu neliniste in priviri ce sa faca, ce le mai ramane de facut, toti au ceva nesigur si tremurat in voce. Mai, copii, imi vine sa le spun, inca n-ati crescut.
Deci? Deci se vede limpede: au 25 de ani. E mult? E putin? Daca ma gandesc la ei, e mult. Daca ma gandesc la generatia mea, care in ’89 avea in jur de 40 de ani, e putin. Cand s-au aniversat cei 25 de ani de la Eliberarea din august ’44 eram studenta, ma jucam de-a hipiotii pe Bega, iar Razboiul al Doilea imi parea la fel de indepartat ca Unirea Principatelor. Era deja istorie. Din cate imi dau seama, si pentru fostii mei studenti tot ce-a fost inainte de ’89, ba chiar Revolutia din decembrie, e tot istorie. Adica litera cam moarta, oricat ne-am stradui (in chip de profesori, ziaristi sau scriitori) s-o inviem. Cand le spun ca acusi-acusi vor fi studenti cei nascuti dupa 2000, ii umfla rasul, pentru ca se intreaba ce-o sa mai avem (si eu, dar si ei) in comun cu „tineretul asta, care nu stie pe ce lume e si care, oricum, nu mai are habar de nimic“. Ma umfla si pe mine rasul de rasul lor, dupa care tac mult. Reincep sa vorbesc doar daca vreunul, cum ar fi Cristi, alaltaieri, intr-o librarie, ma intreaba daca pentru mine si pentru prietenii mei decembrie ’89 chiar a fost o sansa. Trebuie sa raspunda la o ancheta pe tema asta si e curios sa afle ce crede generatia mea, fiindca, asa cum se vad acum lucrurile, parintii si bunicii lui sunt negri de nemultumire. Si nici viitorul lui nu se arata prea luminos.
Atunci trag adanc aer in piept, simt ca ma sufoc si ma pregatesc sa tin o tirada. Dar cand sa-mi dau drumul, realizez brusc ca orice as spune, ca oricate exemple i-as da despre felul in care Revolutia mi-a schimbat viata in bine, ca in tot acest interval viata a milioane de oameni de la noi chiar a luat un curs intremator, tanarului de 25 de ani tot o sa i se para ca a trecut mult prea mult timp pentru cate se puteau infaptui. Ca totul a fost incropit aiurea, ca s-au irosit marile sanse. Pentru ca sunt obisnuita sa vad intotdeauna partea plina a paharului, ii spun sa fie atent la cate s-au facut in 25 de ani. Iar el imi raspunde patimas, privindu-ma in ochi: „Sa stiti, doamna, ca 25 de ani sunt o viata de om“. Si nu-mi mai ramane decat sa-l intreb cu blandete: „Chiar crezi?“.