Lavinia Betea, istoric
Pana-ntr-atat ca generatiile care nu pastreaza in amintire epoca anterioara si-o pot inchipui in cadrele unei departari de poveste. In paranteza fie spus, mi-a fost dat sa citesc lucrarile unor studenti la stiinte politice care plasau epoca in atemporalitatea unei lumi ce nu cunostea, inca, forta electricitatii…! Intr-un alt registru, o impozanta multime de jurnalisti, istorici, politicieni (si nu numai) si-au asumat menirea de agenti profilactici ai „nostalgiei“ comuniste. Ar fi aceasta un pericol, oare?
Cercetatorii in arhivele trecutului apropiat demonstreaza, fara drept de apel, ca implozia sistemului se declansase deja la inceputul anilor ’70. Aceasta surpare din interior a celui mai mare imperiu din istoria lumii au resimtit-o, intai, cei aflati la putere. Au incercat, de-a lungul anilor urmatori, sa astupe fisurile economiei care, prin stricta etatizare si planificare, sfidase mecanismele naturale ale pietei. Degeaba insa! N-au folosit nici butaforiile, nici poleielile propagandistice. Nici macar marele compromis al „fratiei cu dracul“ in trecerea puntii! Caci, in limitele dogmei marxist-leniniste, asa s-ar numi strategia masivelor imprumuturi contractate tocmai de la „imperialisti“.
„Omul nou“, idealul declarat al ideologiei, care-ar trai in egalitate, fratie si dreptate cu ceilalti semeni ai sai, reprezinta o proiectie utopica. Prin aceea ca e in profund dezacord cu insasi natura umana. Citand cunoscuta teorie a piramidei trebuintelor umane, elaborata de psihologul Abraham Maslow, actiunile omului sunt motivate de anumite impulsuri interioare. Mai intai, pentru satisfacerea trebuintelor fiziologie – de hrana, aer, apa, sexuale, de temperatura adecvata corpului uman… Apoi a trebuintei de siguranta manifestata, in primul rand, prin ridicarea peretilor protectori ai locuintei si prin acoperisul de deasupra capului. Odata atinse aceste trepte, apare nevoia de iubire, de apartenenta la comunitate. Si in sfarsit, ca ultimele niveluri, trebuinta de stima de sine si trebuinta de dezvoltare.
Deosebit celorlalte fapturi din Arca lui Noe, omul doreste si viseaza, totdeauna, ceva mai mult decat are. Daca poate, construieste, consuma si tezaurizeaza in plus fata de nevoile sale. Acest stigmat al sufletului a fost si este insa izvor nesecat al energiilor si creatiilor din istoria civilizatiei umane. Fara aceasta trebuinta de dezvoltare, habitatul fiintei umane s-ar fi mentinut la stadiul pesterii si vizuinii, hrana la produsele culesului si ale vanatorii, iarrelatiile sociale la obiceiurile primatelor.
N-ar fi o lume de oameni nici aceea a comunitatilor care dorm, muncesc, se hranesc si se inmultesc neabatandu-se de la programul politic. Viitorul comunist al „oamenilor noi“ ar fi presupus o lobotomie generala pentru extirparea dorintei. Abia atunci, fiintele vorbitoare ar fi robotit in musuroiul lumii cu egalitatea, saracia si fratia furnicilor…
Fie si numai pe acest temei, iluzia comunista contravine naturii umane. Se poate spune si ca sfarsitul imperiului creat in numele ei a fost de moarte naturala.
In dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cei care reprezentau puterea comunista in Romania au ramas fara sustinatori. La cateva ceasuri dupa ce-au parasit sediul puterii, pe Nicolae si Elena Ceausescu i-au abandonat chiar si ofiterii insotitori. Regimul s-a sfarsit atunci intr-o euforie generala.
Dar capitalismul, cu tot binele lui asteptat, intarzie inca.