Adrian Schiop, scriitor
Satul despre care vorbesc este unul din Tara Fagarasului, faimos in zona pentru rezistenta inversunata din primii ani ai colectivizarii si pentru un popa care, in anii ’80, a obtinut, dracu’ stie cum, o viza pentru State si, chiar inainte sa plece, a vandut clopotul bisericii vechi din sat.
In timpul comunismului, oamenii lucrau la o intreprindere de masini grele din apropiere, iar in timpul liber se ocupau cu agricultura – incat, in anii ’80, in timpul crizei alimentare, s-au umplut de bani: salariile porneau de la 2.500 de lei, iar cartofii si porcii vanduti pe sub mana le rotunjeau binisor veniturile. Cei mai bogati nu erau insa cei care lucrau la intreprindere, ci soferii de TIR (care lucrau pe transport extern) – aveau diurna in dolari si faceau bisnita cu cafea si blugi.
Un an, a fost bine – s-a desfiintat CAP-ul si satenii se bucurau ca isi iau pamanturile inapoi. Apoi a inceput inflatia si economiile lor substantiale s-au dus dracului; alea care au ramas le-au jucat la Caritas. Salariile la intreprindere au inceput sa se diminueze (de fapt inflatia crestea si ele bateau pasul pe loc), iar oamenii, care s-au certat la sange pe suprafetele retrocedate si au spaguit primarul sa falsifice acte, si-au dat seama ca agricultura cu cai si caruta, pe suprafete mici si fragmentate, le aduce net mai putini bani decat ce castigau inainte ciupind de la CAP.
Apoi au inceput disponibilizarile – la inceput oamenii au fost trimisi in somaj tehnic, apoi au fost dati afara. Intreprinderea, care avea 10.000 de angajati la Revolutie, producand camioane si armament greu, a fost sparta in sase societati, din care una singura mai misca producand remorcute de agatat la Dacie. Cel care le-a devalizat a fost directorul, care si-a tras in oraselul de langa sat o vila ce seamana izbitor cu ranch-ul lui Nutu Camataru – amplasata in fundul proprietatii, pe un teren mare cat un cimitir si imprejmuita cu ziduri inalte si mafioate de beton.
Satul a fost unul din nucleele rezistentei anticomuniste din munti; dar, la cativa ani de la Revolutie, oamenii, cu mic, cu mare, au inceput sa-l regrete in bloc pe Ceausescu. Se fura si atunci, ziceau oamenii, dar cu simt. Uita-te acum, ca toti politaii, procurorii si smecherii de la primaria din Sibiu si-au ridicat cabane – si intr-adevar, pe drumul forestier de sub munte, langa rau, a aparut practic un nou sat, de vacanta, cu vile pe doua niveluri.
Pentru ele s-au tras stalpi de curent si s-a asfaltat drumul.
In timpul guvernarii CDR, intreprinderea a fost lichidata – au ramas 400 de oameni. O parte din someri au spaguit doctori, in special pe cei de la psihiatrie, si s-au pensionat inainte de termen sau macar si-au tras ajutor de handicap; altii s-au angajat la exploatarile forestiere din sat – care pana la inceputul anilor 2000 au transformat in pasuni doua din dealurile de sub munte. Cei mai norocosi s-au angajat paznici pentru un mare depozit ramas din comunism unde statul tine produse inainte sa le exporte. Un tip care lucra ca lacatus la intreprindere a prins un astfel de job – dar a devenit betiv; zice ca, desi banii vin, nu-i place ce face, fiindca paznic poate sa fie oricine, dar meserias bun – putini. Ca lui de-aia-i pare rau dupa Ceausescu, ca acum munca nu mai conteaza, numai banul. In fine, cei mai tineri s-au recalificat in soferi de TIR – si incet satul s-a transformat intr-unul de soferi, jumate din generatiile noi au luat volanul in brate; un venit sigur si, in vremuri de recesiune, neasteptat de banos.
Cu toate astea, oamenii nu au plecat pe afara – au inceput sa plece in Spania dupa 2002, cand s-au deschis granitele. La Criza, doar unul singur s-a intors – si asta nu pentru ca nu si-ar mai fi gasit de lucru (era sofer de TIR), ci fiindca a facut depresie de la programul infernal de lucru. In plus, neavand nevasta si copii, nu-l lega nimic de tara aia.
Oricum, dupa 2004-2005, satul a inceput incet sa se ridice si lumea nu a mai plecat afara. Majoritatea si-au renovat casele, au mai adaugat un nivel sau au facut extensii, iar satul, pe banii comunitatii, a fost racordat la apa. Nu doar cabanele de sub munte s-au inmultit, ci oamenii insisi si-au tras cabanute de lemn langa sat, pe marginea raului – ceea ce, pentru un sat caruia oricum ii pica muntele-n cap, e ciudat. Din cauza cabanelor de sub munte, raul e tot mai imputit – smecherii isi deverseaza dejectiile direct in rau, desi au fose septice. Dar oamenilor din sat nu le pasa – in definitiv, ei insisi si-au facut fose septice fara beton pe fund, incat toata mizeria se duce direct in panza freatica.
Niste italieni au pus anunturi ca vor sa cumpere pamant – dar oamenii s-au prins ca pamantul e inca prea ieftin si prefera sa-l tina in stand by, sa lase tiganii sa lucreze pe el si sa imparta subventia. In oraselul de langa sat, Louis Vouitton si-a deschis o linie de productie – salariile sunt ca dracu’ de mici, zic oamenii, dar o masina ii ia si-i duce la serviciu. In Sibiu, de asemenea, sunt o multime de firme straine care cauta mana de lucru – insa preturile in oras, mai ales dupa anul cu Capitala Europeana, au crescut si oamenilor nu le mai convine sa lucreze pe bani de rahat; iar Sibiul, la fel ca in comunism, a redevenit o tinta de migratie pentru tineri din Sud, care stau patru-cinci intr-o garsoniera inchiriata, sacrificand distractie si mancare, ca sa puna un ban deoparte.
Altfel, chiar daca Iohannis a scos in sat 70%, oamenii continua sa-l regrete pe Ceausescu – toti, chiar si cei nascuti dupa 1989. Sloganul cu care Iohannis a castigat prima data alegerile a fost „pentru ca lucrurile sa mearga ceas“. Se pare ca lucrurile inca nu merg ceas cum mergeau atunci.