Ionut Chiva, scriitor
Nu mai stiu, fie ca plutea prin aer reprosul „ce scrieti voi despre comunism, care in ’89 nici nu erati, poate, in liceu“, fie ca evoca el insusi reprosul respectiv, adus la cunostinta cu alte ocazii, odata il vad pe Paul Cernat tipand ca si nebun (cel putin in contextul acela, de biata lansare de carte intr-o seara galbuie de iarna), tipand deci: „Cum sa nu am dreptul sa scriu despre comunism, este tineretea mea!“.
Trei sferturi din sala i-a aplaudat diatriba, dar cum majoritatile nu sunt cam niciodata interesante, sa ne uitam la grupul mic de oameni care cadea de pe scaune de ras.
Era, intr-adevar, cam din Caragiale si generatia mea, de baieti prinsi de revolutie undeva intre pubertate si adolescenta, resimte (sau ar trebui) o oarecare jena in a aborda subiectul – avem si nu prea avem treaba cu ce a fost inainte de ’89. Noroc ca intrebati si ce a fost dupa.
Imediat dupa, cand a inceput trimestrul doi al clasei a cincea, ne-am dus toti la scoala, fara sa ne fi vorbit inainte, fara uniforme.
S-a suparat diriginta, ne-a rugat sa revenim la ele, am rugat-o scurt sa nu mai fie asa de comunista si sa ne lase in durerea noastra.
Retrospectiv, avea dreptate – trebuie sa fi fost o explozie de culoare si viata, ceva, asa, sa te doara ochiul trei zile, in fine, foarte multa fita, foarte multa aroganta. Din fericire, scapand de comunism, nu a trebuit sa-i repet destinul – acela de a primi repartitie si de a-ti duce viata in fata a 30 de imbecili pe care incerci fara sanse sa-i alfabetizezi. (Macar nu mai veniti in pantaloni scurti, obisnuia sa ne roage profa de fizica in liceu, pentru ca din cauza voastra am ajuns sa nu mai pot manca omleta cu marar).
Au urmat primele alegeri, bunica-mea a lipit pe usa din sufragerie un poster cu Iliescu, eu am adaugat unul cu Ratiu, ea mi l-a sfasiat feroce (o antipatie precomunista fata de taranisti?), eu i-am strigat comunistiiiiloooor, securiiistiilorrrr! si am inceput sa umflu balonul cu Ratiu, ea a aruncat cu papucul dupa mine etc.
O vreme am redevenit apolitic, cum trebuie de fapt sa fie un copil – am mai tinut cu Piata Universitatii, multa vreme dupa aceea primeam cu mare satisfactie orice veste ca s-a mai inchis o mina, ca un oras minier are o problema etc.
Taica-miu si-a parasit jobul sigur de la Academia Militara pentru unul mai bine platit la o tipografie recent aparuta. A urmat un carusel de tipografii falimentare, tepe si alcoolism. O poveste maculata de chicioasele filme mizerabiliste din ’90, scoasa parca de acolo.
Unchi-miu, in schimb, care pe vremea lui Ceausescu obisnuia sa planga in baie de nervi si disperare pentru ca nu mai suporta fabrica in care lucra ca inginer turnator si nu avea voie, nu avea unde sa se duca in alta parte, asta e, trebuia sa traiasca cu ea asa cum diriginta noastra trebuia sa traiasca cu noi, a inflorit imediat dupa ’90. A incercat jdemii de afaceri, de la fabricat icoane si vandut in piata pana la inchirieri casete video etc. Pana la urma si-a deschis o turnatorie si a facut ceva bani. Azi, daca mai e valabil ce am vorbit ultima oara, lucreaza mult in grafica, fotosopeaza de numa-numa.
Sunt sensibil la dramele astea, ale unui barbat asfixiat de lumea in care traieste pentru ca nu are voie, nu se poate misca in ea. Ma gandesc la unchi-miu pe vremea lui Ceausescu aproape zilnic, pentru ca trec zilnic o fosta granita dezafectata cand ma duc la job. Cum a trait el nu doresc nimanui, pentru ca nu au fost ciocolata cu rom si Eugenia, asa cum recupereaza minimalistii nostri tampiti, ci a fost, pentru cineva care are nevoie sa se miste si are nevoie de spatiu, bocanc pe cap.