Da, au murit oameni, au ramas copii orfani si parinti fara copii, iar criminalii n-au fost pedepsiti. Dar toate aceste cazuri se pot investiga si ar fi trebuit sa se investigheze pana acum cu seriozitate. Si ar fi trebuit investigate de procurori, nu doar de reporteri.
Ca ziarist, am petrecut ani de zile traind in acel sfarsit de 1989 si de lume. Am lucrat la cea mai ampla serie de articole de presa scrisa pe tema Revolutiei. Rezultatele muncii noastre, atat de hulite de cei direct interesati de perpetuarea miturilor, au fost concrete. Statul roman a salvat milioane de euro anual, cu care erau recompensati niste impostori, am bagat in puscarie secretari de stat pentru problemele revolutionarilor si nu ne-a parut rau. Echipa pe care o conduceam a facut toate acestea posibile si inca multe altele.
Am scris Revolutiile, asa cum au fost ele, amestec de tragedie si comedie, Revolutiile din orase mici si mijlocii, de la Slobozia la Giurgiu (unde eroii-martiri au fost, totusi, niste cetateni calcati de soferul beat al masinii care facea aprovizionarea cu lapte, sofer ravasit de o criza conjugala), de la Galati (unde primul cuvant in balconul libertatii i s-a dat totusi Marianei Cur-de-Fier, intre timp trecuta la Domnul, prostituata de moda veche care le-a indemnat pe galatence sa se bucure total de zorii lumii noi) la Braila si Buzau (orase unde s-a murit absurd, la intersectia prostiei omenesti cu ordinele criminale). Am indurat, intotdeauna, acuzatiile de a fi contra-revolutionar cu increderea celui care stie ca e in cautarea adevarului si numai a adevarului.
Securistii vechi si noi au incercat sa ne impiedice sau sa ne deturneze, am vorbit cu criminali, am privit in ochi oameni care au facut sa moara alti oameni, am ramas fara cuvinte langa inocentii iernii aceleia.
N-am ridicat imn de slava neconditionat revolutionarilor, am incercat sa judecam de la om la om, de la nuanta la nuanta, am salutat curajul acolo unde a fost curaj, am condamnat falsul acolo unde – de prea multe ori – a fost fals. N-am crezut in eroi autoproclamati si nu ne-a fost frica de consecintele celor pe care le aflam.
Au trecut ani de atunci, munca noastra pare ca deja s-a uitat, daca a fost cunoscuta vreodata cu adevarat, cliseele par ca au invins, dar eu stiu ca nu e asa, ca nu poate fi asa. Pe termen lung, adevarul castiga intotdeauna. Pe termen lung, adevarurile groaznice aflate de colegii mei despre Revolutia de la Miercurea Ciuc sau Odorhei, adevarurile deloc confortabile despre rolul Armatei Romane, adevarurile cumplite despre imbecilitatea unor conducatori de atunci ca si de acum, despre reaua-vointa a unora dintre emanati.
Toate acestea lasa insa loc si celeilalte fete a monedei – banalitatea binelui. Atunci, in anii cand am investigat intamplarile din 1989, am strans nenumarate dovezi ca, pe masura ce raul este mai amplu, binele se repliaza si el. Am aflat cum mari visatori si-au riscat libertatea si zilele cand toti in jurul lor taceau si se complaceau las. Am aflat cat valoreaza gesturile care ne fac oameni – o bucata de paine data unui necunoscut, o imbratisare in noapte langa cadavrul unui copil, o baricada inaltata, o incredere ca istoria nu se termina cu noi. Am aflat ce efecte poate sa aiba, de fapt, solidaritatea.
Nu mi-a fost niciodata rusine cu Revolutia noastra, desi au fost locuri in care ea a fost atat de caraghioasa – simplu catalizator pentru ce e mai gregar in natura umana, nu mi-a fost rusine, caci a curs sange nevinovat si curat pe strazi. Am avut si noi – chiar am avut – eroi. Atunci, dar si acum, cand nu mai sunt tancuri, orice om care refuza sa se supuna in fata absurdului, in fata minciunii, in fata dublului-limbaj, in fata nedreptatii, orice asemenea om e un erou. Faceti un recensamant sincer si veti vedea cat de putini cunoasteti!
In decembrie 1989 au murit oameni naivi si ma revolta aceasta absurditate a gandului ca au murit degeaba. Nu. Au murit crezand in cei ce le vor urma. Dupa cum s-a aratat din gestionarea celor mostenite de la ei, n-a fost cea mai inteleapta dintre generozitati. Asta nu ii face insa mai putin mari, liberi si generosi. Degeaba am trait prea multi dintre noi, supravietuitorii lui ’89.