In 1989, spre finalul pe care il intuiau avizatii si iluminatii, ma aflam in situatia consumatorului domestic fortat de evolutia tehnicii sa intre in randul posesorilor de video (fara telecolor). Parea ultimul racnet al tehnologiei. Romanii de rand, izolati de lume printr-un zid mai mult vocal decat real, il pipaiau cu efortul financiar echivalent unui automobil Oltcit. Vandusem benzile de magnetofon, adunate vreun deceniu, sa cumpar un aparat ce atesta, dupa stasul vremii, alt nivel de bunastare, pesemne superior! Casete VHS cu filme si concerte gaseam prin mica publicitate, la niste indivizi misteriosi. Antene satelit detineau soferii de tir si directorii de uzine. Cineva din anturajul lor inregistra non-stop si distribuia. Importul de muzici straine fiind oficial prohibit, amatorul de discuri isi procura „drogul“ prin contrabanda atent supravegheata. Toata Romania era o piata neagra. La preturi sfidatoare, gaseai orice.
Las altora, implicati in fenomenul rock bastinas, privilegiul de a depana ispravi anticomuniste. E hazliu „ce-si-imagineaza-ei-ca-sunt-cand-sunt-in-baie“… La „revolutie“, ca si acum, eram un „simplu cetatean“ indragostit de blues, rock, pop, heavy-metal etc. Iubind aceasta muzica, observ lesne ca mare parte din practicantii genului etaleaza o ipocrizie nonsalanta. In fata presei tabloide, suspina la pomenirea nenorocirilor cotidiene; in particular, incaseaza fara greturi banii castigati lejer, datorita talentului, si-i cheltuie la fel, pe distractii nevinovate precum achizitia de castele sau masini de lux. Multi se cred nemuritori, deasupra conditiei umane. Putini sunt cei care, onesti din fire, spun „fanilor“ nu ce vor acestia sa auda, ci: „Ganditi cu capetele voastre!“.
Fenomenul dedublarii cabotine face ravagii in showbiz-ul mondial. In Romania comunista era prezent din cauza dictaturii ideologice. Produsele industriei rock straine veneau ca rasplata pentru favori(za)tii regimului: odrasle de nomenclaturisti, redactori de specialitate, oameni cu gusturi fine, santajabili. Rockul era poprit, numindu-se „muzica tanara“. Permitand unor entuziasti sa-l cante, „partidul“ ii favoriza cu buna stiinta, folosindu-i ulterior ca supape defulatorii. Cenzura opera cand brutal, cand subtil. Aproape fiecare disc din „epoca de glorie“ e aparut fara vreo piesa (aleatoriu taiata), dar contine una ce putea fi inscrisa vacarmului encomiastic, declansat la (re)orientarea patriotic-nationalista de dupa 1965. Phoenix ar fi cantat mult mai devreme pe alte meleaguri, daca piesele trupei, distilate din folclorul stravechi, nu gaseau trecere la ideologi neaosisti destupati la creier si sustinere la „lupii tineri“ din sistem, plimbati prin Occident. Insa de la „Negru Voda“ pana la, sa zicem, „Pacea nu-i un simplu joc“ (Holograf), e distanta dintre onestitate si oportunism. Iar distanta se pastreaza si azi.
Cand a cazut rogojina ce tinea Romania izolata, ne asteptam sa explodeze si de pe-aici cateva trupe, cum s-a intamplat la sarbi cu Bijelo Dugme si la unguri cu Omega. A tasnit Ozone-ul basarabean, pret de-o vara. Rockerii nostri – cei care urca pe scena, nu spectatorii –, ori nu s-au priceput, ori n-aveau ce spune. S-au inecat cu pop-cornul „generatiei Pro“, fiind coplesiti apoi (cantitativ) de foalele si fufele maneliste. Supravietuitorii „anilor de aur“ fie se bat in tribunale cu organizatia colectoare de drepturi banesti, fie canta hituri prelu(cr)ate din repertoriul international, pe care le crediteaza ca „versiuni personale“. Astazi consumatorul roman de rock are acces liber la informatii, afla instant noutatile, poate alege si cumpara direct originalul.
Macar pentru asta merita elogiat 1989.