Capitalismul de piata de trei lulele, indiferenta, mercantilismul si rivalitatile marunte au pus, practic, pe acelasi picior lozinca „Jos comunismul“ – „Jos cultura muzicala“. Scriu cu amaraciune dupa ce am mai „descoperit“ in listele magazinelor japoneze inca o „afacere“ Electrecord, un CD George Enescu, despre care, evident, nu stie nimeni, nici in Romania, nici in restul lumii, fiindca productia lui tine de mentalitatea si economia tenebroasa, de caverna, pe care o practica in ultimii ani aceasta, odinioara onorabila, casa de discuri. Probabil pentru a se fenta singuri sau de teama nevoii de a plati eventuale drepturi de autor, actualii „oameni de afaceri“ de la Electrecord dateaza fals, in… 1950, inregistrari cunoscute, cum sunt cele doua miscari din concertele pentru vioara de Mozart si Mendelssohn. In realitate, ele sunt arhive din concertele live ale Maestrului cu Orchestra NBC, la New York, din 1937, publicate dupa revolutie, pe casete audio, intr-o calitate deprimanta, de Muzeul National „George Enescu“, cu sprijinul regretatei Clemansa Firca si restaurate recent in Italia de ing. Emilio Pessina!
Economia neagra romaneasca se poate „mandri“ cu „inregistrarile complete pentru Electrecord“ – cum sunt vandute in Japonia – ale lui Frederich Gulda, Carlo Zecchi, Henryk Szering, George Georgescu. Numai ca ele sunt menite sa bage doar bani (curati?) in buzunarele celor de la Electrecord, fiindca nimeni nu a auzit de ele, nici un muzicolog sau critic occidental european, pentru a nu mai vorbi de publicul din Romania.
La capatul celalalt al realitatii postdecembriste, un cat de sumar bilant nu poate trece peste realizarile, multe din ele de excelenta calitate si semnificatie, ale celeilalte case de discuri, nou aparuta, cea a Radioului roman. Una, din pacate, excesiv de „legalista“, prin contrast cu Electrecordul, si care – cum mi s-a spus in mai multe randuri – ar fi legata de maini si de picioare prin „misiunea“ primita, de a publica „doar“ ceea ce tine de formatiile orchestrale si de solistii radio. Si, in plus, tinuta in mod absurd si total pagubos in imposibilitate birocratica de a vinde in strainatate.
Ca si cum Radio Romania si arhivele sale audio – intretinute pe banii contribuabilului roman – nu ar fi o vitrina, cea mai importanta, a intregii vieti muzicale a tarii si, in timp, a istoriei ei! Dupa 25 de ani de „libertate“ imi e practic imposibil sa accept ca atatea tezaure de arhiva, atatia mari, imensi artisti straini care au concertat in Romania in anii comunismului nu sunt inca publicati!
O explicatie o oferea cineva, pe Facebook, spunand ca Radioul a fost privat de plecarea, scoaterea la pensie, a numerosi redactori cu stiinta de carte. Dar, in 25 de ani, ar fi fost de asteptat ca urmasii lor, fie si putini, care gestioneaza arhivele – ca si conducerea Radioului, careia trebuie sa i se smulga aprobarile si banii pentru fiecare proiect – sa afle ce detin in fondul de aur, urgent de a fi restaurat, catalogat electronic, si exploatat atat in scop educativ, pentru cunoasterea si faima culturii nationale, cat si comercial.
Ar fi nedrept sa nu amintesc aici reusitele, totusi, ale Casei Radio: editiile de discuri consacrate primelor doua Festivaluri „G. Enescu“, din 1958 si 1961, ca si notabila colectie „Radio Legende“. Dar! Nu ar trebui ele sa apara cu un program clar definit in avans si, in cazul arhivelor festivalului, cu un design unic, reprezentativ, atragator, si cu difuzare in lumea larga?…
Cartea muzicala a trecut in Romania ultimilor 25 de ani printr-o odisee similara, cu o editura muzicala practic falimentara, in timp ce restul prosperelor edituri nu s-au interesat mai deloc de ce ar fi trebuit sa fie o sursa si un pilon al invatamantului universitar de specialitate. Situatia este atat de jalnica incat mi-ar fi greu sa recomand lucrari aparute de un nivel international, si nu cartulii didactice sau fluvii de compilatii, greu consultabile, fara bibliografii si indici de nume.
Daca ar fi sa aleg doar citeva titluri ce ne-ar reprezenta demn, singurele care imi vin repede in minte sint Capodoperele enesciene, cartea fundamentala a lui Pascal Bentoiu (Ed. Muzicala, 1999), Bartok si lumea noastra. Asa cum a fost, a regretatului prof. Ferenc László (Ed. Dacia, 1995), si monografia pasionanta a lui C.D. Zeletin, Principesa Elenea Bibescu. Marea pianista. Cronica (Ed. Vitruviu, 2007). As adauga, la capitolul traduceri utile, la lucrari ce sint de referinta pentru studenti si profesori, monografia Winifred Wagner sau Bayreuth-ul lui Hitler de Brigitte Hamann, (Ed. Vivaldi, 2003). Cu siguranta vor fi fiind si alte putine titluri de citit cu folos (de exemplu, volumele despre Stefan Ruha, de dr. Mirela Capata, la Ed. Charmides, Cluj, 2012), dar numarul lor este rusinos de redus in marea recolta editoriala romaneasca, semnalind, probabil, criza profunda pe care o traverseaza studiile de istorie a muzicii de mai bine de 25 de ani.