Pana si sintagma tranzitie s-a uzat de indelungata folosire si golire de continut. Aproape nimeni n-o mai foloseste, pe buna dreptate, intrucat a tranzita inseamna a te indrepta spre ceva, ori, culturii noastre nu-i e prea limpede unde duce drumul pe care se afla. In mod paradoxal, intr-un domeniu definit structural prin creativitate, acesta al artelor, care ar trebui sa fie foarte dinamic, inertia la schimbare e crescuta. Modificarile, atatea cat exista, au survenit mai degraba prin natura lucrurilor, cand nu s-a mai putut altfel, decat prin strategii de reforma. Totul e pe termen scurt, pe impact si succes imediat, nu exista o proiectie strategica urmarita pas cu pas. Masuri luate, programe incepute sunt incetinite ori chiar stopate de frecventele schimbari la varful Ministerului Culturii, uneori la interval de numai cateva luni de zile.
Institutional, reteaua teatrala din tara conserva un model organizational din trecutul comunist, cu teatre finantate de stat, de la bugetul central ori local, cu scheme de personal angajat cu contracte pe termen nedeterminat. Exista doua exceptii, Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu si Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca! Performantele evidente, care le-au adus notorietate internationala, trebuie sa se datoreze si acestei situatii. Salarizarea bazata pe vechimea in munca, nu pe forma artistica de moment, devine nemotivanta, multi artisti preferand varianta salariului mic, dar care se incaseaza la timp si confera garantia obtinerii unui credit bancar. La nivel national, artistii sunt o comunitate pestrita, lipsita de sentimentul solidaritatii, cu sindicate practic inexistente, deci fara forma organizatorica fireasca de aparare a drepturilor profesionale prin alarmarea guvernantilor si prin negociere cu ei. Pentru ca resursele sunt insuficiente, iar alocarea lor netransparenta, breasla s-a polarizat, antagonizandu-se pe relatia cu puterea politica de care depinde in conditiile de saracie bugetara.
Ca orizont artistic, premiera si festivalurile sunt tipurile de evenimente preferate in programele teatrelor. Iar ca strategie manageriala de atingere a reusitei, goana dupa regizorii bine cotati, dupa numele sonore care atrag publicul aduce selectii la festivaluri si, eventual, premii. Atata vreme cat standardele de performanta ale finantatorilor urmaresc mai ales criteriile cantitative, practicile artistice autohtone nu se vor modifica.
Instabilitatea legislativa, ambiguitatea anumitor prevederi, interpretabilitatea lor, hatisul birocratic aduc si mai multa ceata in institutiile teatrale. Care, de pilda, isi afla bugetul la cateva luni dupa inceputul anului in curs, ingreunand pana la imposibil programarea din vreme a evenimentelor. Si care nu au la dispozitie o lege a sponsorizarii care sa stimuleze fiscal oamenii de afaceri si sa incurajeze mecenatul. Pentru liber-profesionisti si indepedenti, situatia e si mai dificila. Sectorul teatral privat, dependent direct de finantarea alternativa, dar care ar trebui sprijinit si de stat, functioneaza la limita suportabilitatii financiare, in conditiile in care nu prea exista fonduri speciale, licitatii de proiecte, iar legea sponsorizarii e, cum ziceam, defectuoasa. Asa incat, pentru a rezista, independentilor nu le ramane decat ori sa devina comerciali, ori sa creeze in conditii improprii.
Din punct de vedere estetic, scena romaneasca se afla inca in faza de admiratie a altor culturi teatrale, de unde se inspira, ale carei tendinte le preia si dezvolta in variante autohtone. Nu exista experiment autentic, teatrul romanesc e vag cunoscut in strainatate, acolo si atat cat e cunoscut datorand vizibilitate mai ales unor regizori romani stabiliti de multa vreme pe alte meleaguri, precum Andrei Serban, Silviu Purcarete, Helmut Sturmer, Matei Visniec etc.; sau eforturilor insulare ale reprezentantilor noilor generatii de creatori, precum Gianina Carbunariu, Peca Stefan, Ana Margineanu. Absenta sprijinului pentru cei tineri, incercarea lor de a recupera decalajul estetic fata de restul continentului, adesea chiar fata de celelalte tari ale Estului sunt alte realitati evidente. Ce ar mai fi fost obligatoriu de facut pana acum? O enciclopedie a teatrului romanesc, care sa ofere o imagine cuprinzatoare a trecutului si prezentului, tradusa in limbi de circulatie internationala pentru a deveni resursa de informatie. Dar cum cercetarea teatrala nu e incurajata, initiativele de gen lipsesc din motive de subfinantare.
La nivelul infrastructurii, s-au pierdut multe sedii, prin retrocedare, mai ales acelea unde functionau teatre pentru copii si tineret. Nu s-a construit nici un edificiu nou cu asemenea destinatie, doar la Tg. Mures s-a amenajat, intr-un fost cinematograf, un sediu pentru Teatrul Ariel, iar la Sibiu, neobositul Constantin Chiriac lupta pentru construirea unei cladiri potrivite anvergurii institutionale.
Rezistenta la schimbare vine dintr-un cumul complicat de factori, printre care nevoia de stabilitate, lipsa antrenamentului in gestionarea riscului, dar si nostalgia fata de trecut. Privind retrospectiv, dar si comparativ cu vecinii nostri estici, care au scapat de comunism cam in acelasi timp cu noi, starea teatrului romanesc pare a fi inca, destul de puternic, in siajul modelului ante-’90. Pe cand o reforma?
FOTO 1: Florin Biolan
Galerie foto
