DVD-ul cu filmul eseu al lui Andrei Ujica e chiar de colectie si e insotit (daca nu ma insel, si caietul de presa de la Cannes era) de o carticica cu personajele importante ale filmului, de la Chivu Stoica pana la Vasile Milea – pentru ca sunt prezentate cronologic, cu timpii cand apar in film notati in susul paginii. Nu am revazut recent filmul lui Andrei Ujica, dupa cum n-am revazut recent nici Videograme dintr-o revolutie (de Harun Farocki si Andrei Ujica), Hartia va fi albastra (de Radu Muntean) sau Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (de Catalin Mitulescu), dar cred ca, pe masura ce ne indepartam, aceste „filme despre revolutie“ devin tot mai abstracte si mai limpezi, desi suna paradoxal.
In schimb, cu Toto si surorile lui sunt inca la cald, desi am lasat sa treaca doua zile de cand l-am vazut. E, pentru mine, filmul anului, mai tare ca Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, pentru ca e mult mai real, mai intens si mai urgent, cu tot ce se intampla in el. Si se intampla destule, de la unchii celor trei protagonisti, Toto (10 ani), Andreea (14 ani) si Ana (17 ani), care se injecteaza langa ei (mama lor fiind inchisa pentru trafic si consum de droguri) pana la incercarile copiilor de a se descurca in Ferentariul dezolant in care exista, din fericire, un Club al Copiilor unde sunt invatati sa scrie, sa citeasca ori sa danseze (ei nemergand la scoala). Astea sunt bornele filmului, iadul si luminita care palpaie la capatul tunelului. Nanau a filmat 15 luni de-a lungul a catorva ani (a inceput turnajul in februarie 2011), asteptand ca viata sa-i ofere singura cursul si finalul filmului. Si i le-a oferit. Mama iese pana la urma mai repede, iar in trenul care o aduce de la Targsor la Bucuresti, Toto si Andreea ii dau exact ce merita. Sunt gata dezvrajiti. „Pentru cine am intrat eu la inchisoare daca nu pentru voi?“ e o fraza la care iti vine sa intri in film si sa o pocnesti pe mama peste gura, dar copiii sunt mai rationali. Au avut timp sa capete perceptia corecta, vazandu-se nevoiti sa se descurce singuri si mutandu-se la un centru de zi pentru a avea un pat si mancare.
Intr-o realitate in care, de ce sa ne ascundem, „documentarele cu tigani“ nu se mai poarta nici macar in Occident, Nanau are ambitia sa-si urmareasca obsesiv eroii si, renuntand la un moment dat la bodyguarzii pregatiti sa intervina (sau, nu mai stiu, bodyguarzii au renuntat cand un sobolan cat un caine le-a trecut peste picior), se topeste cu aparatul de filmat in viata acestei familii. Devine insesizabil si pentru personaje, si pentru noi, ba chiar ii lasa aparatul Andreei, iar aceasta isi descopera o pasiune din a tine un jurnal video, furnizand unul dintre cele mai puternice momente ale filmului, confruntarea cu sora care fugise din centru si devenise dependenta de droguri. Dupa premiera de la Cinema Pro, am contrazis-o pe Adina Pintilie care a spus: „Iti dai seama cat i-a ajutat Nanau pe copiii astia?“. Am fost de parere ca Andreea si Totonel s-ar fi salvat oricum pentru ca nu erau singuri, existau voluntarii de la club si propriul lor instinct de supravietuire, dar Adina avea dreptate. Acum cred ca ajutorul pe care Nanau l-a dat acestor copii in a caror drama n-a putut interveni pe masura ce o filma s-a desavarsit in seara premierei, cand ei s-au vazut pe ecran intr-o poveste in care montajul le ordona viata si ii dadea un sens. De-acum incolo incepe sa se manifeste adevaratul ajutor. Andreea si Totonel au fost aplaudati indelung la premiera, Totonel a inceput sa calatoreasca impreuna cu filmul pe la festivalurile din afara si toata aceasta caldura cu care e primit filmul peste tot le arata ca viata lor e importanta.
Nu spun de cate ori nu stai cu lacrimile-n gat de-a lungul filmului – de furie, bucurie sau neputinta. Filmul e emotional si empatic, desi nu e deloc construit pe schema melodramei. Nu isi permite putina muzica diegetica decat la final, in scena duioasa in care Andreea si Totonel se joaca in zapada imaculata din curtea centrului.
Ce a reusit Alexander Nanau depaseste ramele unui documentar observational despre o minoritate etnica sau sociala dintr-un anume spatiu geografic si dintr-o anume epoca. El ni-i aduce pe eroi atat de aproape incat ne reconecteaza la umanitate, ne face sa ne pese de ei, sa ne dorim sa se salveze si sa ii putem ajuta. Filmul acesta e, fara nici o gargara, unul dintre cele mai frumoase cadouri de Craciun.