Ca atare, resimteam Madridul in biografia mea de calator, care a parcurs de atunci ruta Minsk-Budapesta-Viena-Zurich-Beijing-Londra-Praga-Bruxelles-Amsterdam-Paris-Berlin–Roma-Tenerife-Salonic-Dublin-Barcelona-Santorini-Munchen-Varsovia-Tel Aviv-Verona-Lima-Santiago de Chile-Florenta-Havana-Atena-Strasbourg-Bologna-Belgrad-Edinburgh-etc.-etc.-etc., ca pe o scandaloasa absenta.
Frustrat, am ales sa pasesc in 2015 in Puerta del Sol, la kilometrul zero al Madridului, chiar langa statuia-simbol a orasului, pe care o calatoare a descris-o plastic, dar destul de fidel, drept un urs care mananca broccoli. Acolo m-a prins trecerea sfanta dintre ani. Precizez ca prezint aceasta capacitate de a auzi vocile oamenilor din jurul meu – pot procesa pana la treisprezece voci simultan. Acestea se amesteca la mine-n cap, intr-o simfonie a abjectiei, intr-o oda a frumusetii vietii la om.
Nu e foarte spectaculoasa trecerea in 1 ianuarie la Puerta del Sol. Faimoasele fieste de altadata au mai palit, pe fondul crizei economice si financiare globale. Artificii nu insangereaza cerul in noapte. Abia de se aprinde un chibrit in cumpana cu pricina. Cetatenii poarta, in mod traditional, peruci pe cap si se pocnesc unul pe celalalt cu cate un ciocan pneumatic mic, o jucarie pentru copiii cu porniri agresive. Se imbratiseaza cand si cand si striga in limbajul universal de la granita bucuriei cu deznadejdea „hau-hau-hau!“. Am procedat si eu intocmai.
Apoi, am intrat sub cupola, categoric mediteraneeana, a lui dolce far niente. Cand m-am plictisit de stat degeaba, am luat Madridul la picior in cautarea harfelor. Am descoperit un oras aristocratic, puternic, stapan pe istoria si pe bunurile sale. Am vazut marile bulevarde incununate de o arhitectura pe care ibericii au exportat-o, cum s-au priceput, in colonii. Am vazut-o si in Peru si in Cuba – copii totusi palide ale grandorii de aici. Madridul te cucereste lent, fara sa para ca depune vreun efort in acest sens.
Vocile. Stapanesc, cat de cat, limba spaniola, dar, la rigoare, nici n-as avea nevoie de aceasta abilitate in peninsula aceasta. Se vorbeste pe larg limba romana. Om de stanga, n-am dispretuit niciodata proletariatul, nici macar cand a decazut la mai actuala formula vestica – precariatul. N-am indraznit niciodata sa nu le dau oamenilor saraci, dar harnici ce li se cuvine oamenilor saraci, dar harnici – respectul pentru ca lumea aceasta sta pe umerii lor, pentru ca mainile lor trudind, inca din zori, inca dinaintea banilor, fac pamantul sa se invarta.
Vocile. Aud un trabajador luand o legatura cu un amic pe care il cheama chiar Gigel. I se comunica lui Gigel ca, gata!, el, amicul, pleaca acasa, ca nu i-a mai spus patronului, a luat banii pe luna in curs si la revedere!, ca nu e prost sa mai stea sa-l sclavageasca astia pe aici pe nimic, hai, te-am pupat, Gigele, vezi sa nu te scapi pe la astia, lasa-i sa afle ei singuri, sa fie pusi in fata faptului implinit.
Vocile. Aud o trabajadoare lamentandu-se catre o alta trabajadoare ca e degeaba Anul Nou, ca nu se simte, aflu apoi cum va fi vremea probabila in Romania la inceputul lui 2015 si ma las definitiv cufundat in oceanul nostalgiei din vocile lor.
Oamenii acestia sunt blocati in timp – pe cei mai multi ii regasesc undeva la inceputul Revolutiei Portocalii (esuata) din tara noastra. Barbatii poarta perciuni alungiti dupa canoanele modei din 2005, unii nu si-au dat jos nici acum ghiulul si lantul de aur, iar in micile magazine pe care si le-au deschis cei mai norocosi nu e nimic din aerul de supermarket cu reguli stricte care a cucerit Romania in ultimul deceniu. Nu. Poti sa gasesti detergentul langa lumanarile de tort – nu e exclus. E altfel. E ca inainte. E mai frumos. E mai bine asa.