Sunt multi, foarte-foarte multi, peste tot in jur, in tara, in toata lumea. Poti sa-i si asezi pe tipologii. Zic si eu la intamplare.
Profa pe care o doare mereu capul, isterizata ca zambesti in banca. Colega de clasa care tresare ofuscata ca faci misto de Eminescu. Malacul care pune mana pe bata sau scoate cutitul: „razi de orice, dar nu de mama“, ca si cum ma-sa ar fi suprema valoare a lumii. Doamna care te cearta pe strada ca razi prea tare si nu-i frumos asa. Portarul de la camin cu regulamentul lui de ordine interioara. Academicianul care preda fonemul „a“ sau epiderma broastei testoase. Vamesul care-ti intoarce buzunarele pe dos, ca sa scoata un bax de tigari. Politaiul de la examenul pentru permis auto, care niciodata nu glumeste cu tine. „Primarele“ care nu pricepe o secunda de ce rad oamenii, cand el se crede asa de bun. Seful de tren, cand il intrebi zambind daca nu poate da caldura mai incet. Seful agentilor de vanzari de frigidere. Aparatorul traditiilor patriei. Istericul sustinator al unei valori supreme. Superviser-ul de departament. Postacul-care-stie-tot-la-comentariile-de-la-sfarsitul-unui-articol-online. Jurnalistul sau analistul lu’ peste, care nu scapa un zambet in timp ce vorbeste. Cel de extrema stanga. Scriitorul care declara ca scrie cu sange, la sacrificiu suprem. Cel de extrema dreapta. Judecatorul procesului de preschimbare a terenului din extravilan in intravilan. Mesterul care-ti varuieste casa, in timp ce tu razi de cum sparge faianta. Cronicarul literar care confunda umorul si ironia cu superficialitatea. Popa prostul care nu-ti ingroapa mortul pentru ca n-ai platit salarizarea. Hipercorectul politic… Exemplele pot continua la nesfarsit.
Exista oameni care se iau atat de in serios, incat rateaza esenta bucuriei de a fi viu. Imbecili care asociaza rasul cu neseriozitatea, care cred ca trebuie sa razi cu invoire de la ei. Ca poti rade de orice, „dar nu de asta“. Toti acesti oameni tradeaza, in grade diferite, o solemnitate de calau si nu traiesc decat pentru a gasi momentul sa sara la jugulara celor care rad. Pentru ca sunt atat de frustrati si nesiguri de ceea ce reprezinta pe lume, au atat de mari probleme psihice, incat – si atunci cand razi ca prostul, pentru ca ti-ai amintit din senin un banc – li se pare ca razi de ei.
Pana si dictatorii pot tolera cat de cat, in felul lor, „critica constructiva“. Chiar si imbecilii accepta uneori critica. Dar niciodata rasul. In fapt, nu exista si nici nu trebuie sa existe lucruri de care sa nu se poata rade. Avem destui oameni care o demonstreaza, care descopera un mic motiv de ras si in cele mai cumplite situatii.
Psihologia clasifica 29 de mecanisme de aparare a individului. Sau cate or fi. Cert e ca, folosite excesiv, numai unul singur nu duce la nebunie: umorul, capacitatea de a rade, de a te accepta asa cum esti si de a-l tolera totodata pe celalalt asa cum e, fara sa pui mana pe caramida, pe par sau pe pusca.
Dupa mine, ceea ce s-a intamplat la Paris nu e un razboi pentru libertatea de expresie. Aceasta e ingradita bine-mersi si in cele mai avansate democratii (prin cenzura economica, prin corectitudinea politica, de exemplu) si mai nimeni nu se da cu curul de pamant pentru ea. Si nici nu cred ca-i vreun razboi intre etnii, religii, culturi si civilizatii. E doar atacul imbecililor – si ei exista peste tot, indiferent de etnie, sex, religie, cultura ori civilizatie – asupra libertatii rasului de orice, pana la capat. Unul dintre nenumaratele atacuri ale imbecililor asupra uneia dintre putinele libertati care chiar exista.
Distanta dintre acestia si un Kalasnikov e invers proportionala cu numarul de glume facute pe seama lor si a „mami’“ lor impartit la legile si autoritatile care ii tin in frau.
PS: De ce Romania prezinta un risc mai mic la atentate teroriste? Deoarece teroristii sunt constienti ca in traficul de la noi nu exista nici o sansa sa fugi.