Cuvantul asta problematic s-ar traduce in mai multe feluri. Da, poate fi si rezolutie, dar in contextul potrivit. Poate fi si claritate (a imaginii), de unde romanii au preluat sintagma de rezolutie a imaginii – la televizoare si monitoare de computer –, mai inseamna si fermitate, hotarare si alte cateva lucruri. Dar resolutions care se iau de Anul Nou s-ar traduce mai bine prin decizii sau, si mai bine, prin angajamente. Angajamente pe care ni le luam fata de noi insine. Adica pe care le iau ei, americanii.
Fiindca aici e problema. Marturisesc ca si eu simt o anumita retinere fata de angajamente. Cine se angajeaza la ceva se obliga la ceva. Si obligatiile, fie si fata de tine insuti, te fac sa te simti inconfortabil. De ce sa te obligi la ceva, mai ales intr-un moment sarbatoresc cum trebuie sa fie Anul Nou? Daca nu-ti iese? Parca te simti mai bine daca iti propui niste „rezolutii“.
Nici macar nu sta in obiceiul nostru stramosesc sa ne luam angajamente. Angajamentele suna politic. Suna ca naiba. Si, sa spunem drept, chiar si rezolutiile astea sunt doar un import occidental. Traditia romaneasca cere de fapt sa iti pui dorinte. Dorinte, nu angajamente ori rezolutii. Sufletul ti-e mai usor cand te apuci sa iti pui dorinte, sa visezi ce si cum ai vrea sa ti se implineasca in noul an, sa te gandesti ce bine si frumos ar fi daca… In schimb, angajamentele iti taie orice chef de sarbatoare. Si cred ca e mai bine cu dorinte decat cu angajamente. Sigur, in societatea americana, concurentiala si competitiva, dar bine asezata in cadrele ei, iti permiti asemenea extravagante. Nu si in Romania. De fapt nu de voie am optat noi pentru dorinte, ci de nevoie. Istoria noastra tulburata si neasezarea lumii ne-au facut asa.
Ganditi-va numai la un razes de pe vremea lui Stefan cel Mare, care in ajunul Anului Nou sta in pragul casei, se uita mandru la pamantul lui acoperit de zapada si isi zice: „Doamne, ce an bun se arata! Imi iau angajamentul“ sau „fac legamant“, da, „fac legamant ca la vara sa scot de doua ori mai mult grau de pe holdele astea ale mele!“. Si vara, ce sa vezi? Vin turcii, vin tatarii, omul trebuie sa isi dea foc la holde, fuge in padure si nu s-alege cu nimic. Pai, dup-aia nu da cu caciula de pamant si zice: „Al dracului sa fie ala care se mai leaga ori face angajamente de Anul Nou?“. Sau se uita el roata prin casa, vede familia stransa langa soba, nevasta zambitoare, copiii jucausi, mama soacra dragastoasa, si zice: „Ma leg ca la anul ii iau mamei soacre o cataveica noua, ca tare bine s-a purtat cu mine“. Si la anul iar vin turcii, vin tatarii, omul isi otraveste fantana si tocmai cand e arsita mai apriga, pe mama soacra o arde setea, bea un urcior de apa rece si limpede din fantana si… gata, omul nu mai are cui sa-i cumpere cataveica. Si-a tinut el legamantul ori ba? Ba. Iar asta nu se intampla doar pe vremea lui Stefan cel Mare: dupa cum ne invata istoria romanilor, se intampla de doua mii de ani. Iti iei angajamentul sa iti termini de cladit casa? Vin rusii, vin nemtii, vin turcii si ti-o darama. Ai si tu o mica afacere si iti iei angajamentul sa faci un profit ceva mai mare decat anul trecut? Vine guvernul roman si iti pune o taxa noua, un impozit pe existenta, iti trimite un control pe cap sau iti inchide de-a dreptul sandramaua, ca n-ai platit taxa pe vant. Sau pe stalp. Sau pe apa pluviala. Si din toate angajamentele tale de om bine-intentionat se alege praful.
Atunci de ce sa te legi la cap daca nu te doare? Mai bine iti doresti si tu ceva si, daca iti ajuta Dumnezeu, capeti, daca nu, nu. Dar in mod sigur nu ramai cu neimpliniri. Cum ar fi ramas si americanul daca traia aici si nu la el, in America, unde nu vin nici turcul, nici rusul si, slava Domnului, nici macar guvernul roman.