Mi s-au parut la fel de indecente ca decizia unor organe de presa (caci nu vreau sa le spun altfel) de a blura caricaturile in articolele si reportajele despre atacul terorist. Cum poti blura caricaturile unor oameni care au murit pentru libertatea de a le putea publica? Cum poti, dupa moartea acestor oameni, sa spui ca nici ei n-au fost tocmai cuser? Cum poti sa crezi, in 2014, la secole dupa Voltaire si Diderot, ca religia e un tabu si ca umorul are limite? Singura limita a umorului, daca ma intrebati pe mine, e sa nu faci misto de cineva slab si lipsit de aparare. Umorul are treaba in primul rand cu pozitiile de putere, acolo e miza lui, pe ele le ataca, le roade pe dinauntru, le submineaza. Iar „Charlie Hebdo“ asta a facut in ultimii douazeci de ani: a fost acidul sulfuric care a ros institutiile statului, institutiile religioase, institutia prostiei, institutia arogantei, institutia corectitudinii politice etc. etc., ca un demn urmas al primelor publicatii satirice din Franta anilor ‘’30 (1830), cand directorii lor mai mult stateau la inchisoare decat in redactie. In momentul asta, islamismul are o pozitie de putere in lume. De ce ar trebui el crutat? De ce ar trebui crutat fanatismul? Ca sa avem cu totii niste vieti linistite, lipsite de orice fel de chestionare, dormind cu lumanarea bunei-cuviinte pe noptiera? Iar a spune ca niste caricaturi lezeaza sensibilitatea musulmanilor e la fel cu a spune ca o caricatura cu un threesome intre Tatal, Fiul si Sfantul Duh lezeaza sensibilitatea tuturor crestinilor din lume. Nu-i nici pe departe cazul, fiecare are propria relatie cu religia lui. Charb, directorul saptamanalului, unul dintre cei ucisi miercuri, spunea acum cativa ani intr-un interviu din „Le Monde“ ca „vom continua sa radem de Islam pana o sa ajunga la fel de banal cum e catolicismul“. Sa radem, deci, si sa nu mai spunem „dar“, pentru ca nimic, dar absolut nimic in lumea asta nu poate scuza o crima.
