Muzeul National al Taranului Roman are o istorie lunga de peste un veac, o istorie punctata, mereu, de crize si de rezolvari subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentata, o istorie violentata, o istorie care urmareste traseul sinuos al istoriei tarii si al mentalitatilor societatii romanesti.
Fondat in 1906 de Regele Carol I, avindu-l, de la bun inceput, pe Alexandru Tzigara-Samurcas ca director, muzeul va fi, practic, o opera aflata mereu in lucru, pina la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Odata cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experiente, care se vor sfirsi cu desfiintarea muzeului si folosirea cladirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.
Alexandru Tzigara-Samurcas, fondatorul muzeului si creatorul unei muzeografii extrem de rafinate si de moderne, este retras de la conducerea institutiei in 1946. Muzeografia sa era fundamentata pe o intelegere a muzeului ca institutie a carei principala misiune este educatia. Muzeul trebuie sa faca educatia culturala si estetica a natiunii si trebuie sa poata demonstra identitatea unei culturi nationale, trebuie sa fie un templu si o scoala. Aceasta conceptie este legata de istoria culturii moderne rominesti, care a avut in centrul sau problema identitatii culturale.
Odata cu reinfiintarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcas, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creind o muzeografie care va miza pe experienta estetica, aceasta fiind cea mai apta sa reveleze miza profund spirituala a unei institutii care trebuie sa refaca memoria adevarata a unei natiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniana va fi, totusi, profund contestata din mai multe directii: din partea muzeografiei oficioase, inghetate la anii ’70, criticind eliminarea etnograficului pur si explicit, precum si
din partea etnologilor si antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinator pentru "descrierea" stiintifica a unei civilizatii atit de complexe.
Conferinta are ca miza demonstrarea tezei ca muzeografia berniana are ratiuni distincte, cel putin tot atit de intemeiate ca si cele ale pozitivismului etnografic si etnologic. Calificarea ca "loc al memoriei disputate" provine din aceasta mereu reinnoita dezbatere si contestare, chiar daca nu foarte clar si analitic pusa in pagina de contestatari, a muzeografiei MNTR. Inevitabil, o astfel de institutie, aflata la intersectia atitor interese epistemologice, ideologice, administrative si politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identitatii, va fi permanent supusa contestarii si transformarii.