S-a mai vehiculat teoria ca Franz Kafka l-a insarcinat in mod deliberat pe Max Brod cu distrugerea editiei retiparite din Metamorfoza si a altor capodopere publicate si nepublicate, inclusiv Castelul si Procesul, stiind prea bine ca Brod n-ar fi putut niciodata sa indeplineasca sarcina (o stratagema cam naiva pentru o minte brava si lucida ca a lui Kafka), si ca Nabokov facuse o socoteala similara atunci cind ii atribuise distrugerea Laurei mamei mele, care era un emisar de un curaj si de o incredere desavirsite. Esecul ei de a indeplini sarcina si-a avut originea in tergiversare – tergiversare datorata virstei, slabiciunii si incomensurabilei iubiri.
In ceea ce ma priveste, atunci cind sarcina aceasta mi-a revenit, m-am gindit foarte mult. Am spus si am scris nu o data ca, pentru mine, parintii mei, cumva, nu au murit, ci continua sa traiasca, veghind asupra mea intr-un fel de limb virtual, gata sa-mi ofere un gind sau sa ma sfatuiasca si sa ma sprijine intr-o decizie vitala, indiferent ca este vorba de un crucialmot juste sau de o preocupare mai lumeasca. Nu am avut nevoie sa-mi imprumut un "ton bon" (denaturat astfel in mod deliberat) din titlurile dobitocilor la moda, ci l-am avut de la sursa. Daca vreunui comentator aventuros ii face placere sa asemene cazul cu fenomenele mistice, asa sa fie. Am decis in acest moment dificil ca, intr-o retrospectie prezumtiva, Nabokov nu si-ar fi dorit ca eu sa ajung al sau Person din Porlock sau sa-I permit micutei Juanita Dark – caci acela era numele unei Lolite timpurii, destinata incinerarii – sa arda precum o Ioana D’Arc moderna.
La vizitele tot mai scurte si mai putin frecvente ale tatalui meu acasa, incercam plini de curaj sa mentinem conversatiile noastre guralive din timpul cinei, insa nepaminteana lume a Laurei nu era mentionata. La acea vreme eu si, cred, mama mea stiam, in toate privintele, cum or sa se petreaca lucrurile.
S-a scurs ceva vreme inainte sa ma hotarasc sa deschid cutia cu fise a tatalui meu. A trebuit sa trec de o sufocanta bariera de durere inainte de a atinge fisele pe care el le aranjase si le amestecase cu atita dragoste. Dupa citeva incercari, in timpul unei sederi de-ale mele in spital, am citit pentru prima oara manuscrisul care, in ciuda faptului ca era incomplet, era fara precedent ca structura si stil, scris intr-o noua "softest of tongues", care devenise engleza pentru Nabokov. Am atacat sarcina de a ordona si pregati, iar apoi de a dicta o transcriere preliminara credincioasei mele secretare Cristiane Galliker.Laura continua sa traiasca in penumbra, ivindu-se numai ocazional, pentru lectura mea atenta si micile stilizari pe care am indraznit sa le fac. incet, incet, m-am obisnuit cu aceasta fantoma tulbura toare care parea sa traiasca simultan o viata dubla, in linistea unui seif si in meandrele mintii mele. De-acum nu mai puteam nici macar sa ma gindesc la arderea Laurei, iar impulsul meu era sa o las sa se iteasca, pentru o clipa intimplatoare, din mihnirea sa.
De aici mentiunile mele minimale despre lucrare, pe care simteam ca tatal meu nu le-ar dezaproba, si care, impreuna cu citeva scapari aproximative si supozitii din partea altora, au dus la ideile fragmentare despre Laura, cu care se faleste acum o presa mereu ahtiata dupa stirile de senzatie. Si nici nu cred, asa cum am mai spus, ca tatal meu sau umbra tatalui meu s-ar fi opus lansarii Laurei odata ce ea a supravietuit atit de mult vijiitului timpului. O supravietuire la care se poate sa fi contribuit si eu, motivat nu de joaca sau chibzuire, ci de o forta exterioara careia nu i-am putut rezista. Ar trebui sa fiu blamat sau sa mi se multumeasca? Dar de ce, domnule Nabokov, de ce ati decis cu adevarat sa publicati Laura? Ei bine, eu sunt un tip de treaba si, observind ca oameni din toata lumea mi se adreseaza pe numele mic cind simpatizeaza cu "dilema lui Dmitri", m-am gindit ca ar fi frumos sa le usurez suferintele.
Dmitri Nabokov