Efemeritatea starii din teatru ar putea fi prelungita de o fotografie. Acesta este raspunsul Valentinei Sarosi, membra a grupului f: 5,6, dupa o experienta scurta, dar intr-ajuns de pregnanta, in unul din teatrele Timisoarei. Nu s-a gindit la riscul caderii in dizgratia vreunui artist sau a altuia printr-o fotografie ce nu idolatrizeaza actorul, ci-l umanizeaza, in schimb a cautat cele mai bune expresii, mimici si gesturi „care sa coincida cu caracterul personajului”.
Accepta ca pozele sale din teatru ar putea fi folosite peste 100 de ani pentru reconstituirea unui traseu cultural. „Fotografiile intotdeauna iti supravietuiesc si sint niste repere in timp”, completeaza ea. S-au nascut in era digitalului – „care a cistigat, fiindca totul depinde de timp” – cu o menire deloc usoara, aceea de a prelua „metamorfoza in zeci de ipostaze”.
La inceput, artistei din spatele lor ii era greu sa declanseze clickul: „Nu intuiam ce urmeaza, nu intuiam nimic de altfel. Eram intr-o continua intrebare si asteptare, mai precis eram aproape incontinuu cu aparatul la ochi … asteptam sa se intample acel ceva. Atunci ma bucuram pentru cele reusite din cele multe facute”. Cu timpul, insa, „m-am obisnuit, am inceput sa pun intrebari: cine de unde intra, ce se petrece in fiecare parte a scenei. Am inceput sa simt. A fost o experienta utila, sa lucrez cu lumini de scena, sa fotografiez in timpul repetitiilor, si nu in sedinte foto, sa lucrez cu actori, dintre care unii m-au acceptat mai repede, altii mai greu. In fond am intrat in intimitatea lor scenica”.
Atrasa mai mult de lumina decat intuneric, cu predispozitia de a sta pe un subiect drag, increzatoare in propriul simt critic, Valentina Sarosi prefera sa nu se gindeasca la poza pe care-ar face-o, daca ar afla ca mai are ragaz doar pentru una. „Nici nu vreau sa aud asa ceva. Nu acum cind mai am atitea in plan!”