Evenimentul are loc in cadrul programului „Carte blanche aux jeunes createurs”, sustinut de Centrul Cultural Francez in parteneriat cu Studioul de practici si dezbateri artistice si Departamentul Foto-Video al Universitatii de Arte din Iasi.
Curatori sint Cristian Nae si Catalin Gheorghe, iar expozitia poate fi vizitata pina pe 18 martie.
Expozitia video propusa de Andrea Hajtajer elaboreaza o poetica neo-romantica a vietii private si singuratatii radicale. Realizate in maniera cinematica, video-urile sale reconfigureaza un univers interstitial al sentimentelor si emotiilor, explorind granita fina, invizibila dintre viata si moarte, fericire si suferinta. Tacuta agonie sentimentala, explorata cu cinism si delicatete, reinventeaza o poetica a temporarului, glosind asupra acelor momente privilegiate ale existentei private in care viata personala devine deopotriva suprasaturata de inteles si lipsita de noima.Lucrarile sale trateaza solitudinea radicala, pierderea celor apropriati, precum si procesele prin care suferinta devine o experienta meditativa si purificatoare. Ea opune politizarii excesive a vietii cotidiene si sferei publice o poetica a sentimentelor private si individualitatii.
Abordind in video-urile sale performativitatea si instalatiile textuale care exploreaza sfera privata in diversele sale aspecte, Andrea Hajtajer se focalizeaza pe teme precum incapacitatea de a comunica, rememorarea, arhivarea si procesele de retrospectie a unor evenimente singulare.
Give me beauty, give me death (2009), o instalatie video pe doua canale, alatura imaginea amenintatoare a unei ambulante apropiindu-se in slow motion de privitor, si imaginea artistei, dansind cu o expresie meditativa, in mijlocul unui cimp arid pe sunetul sirenei ambulantei. Relatia contrastanta dintre cele doua actiuni poate fi lecturata fie ca o afirmare sublima si neconditionata a vietii in fata mortii iminente, fie ca o reflectie asupra fatalitatii pierderii si disparitiei celuilalt, invatind sa o acceptam cu seninatate.
White balance (2009), o instalatie pe trei canale, insceneaza, intr-un decor de spital, o reprezentare metaforica a relatiilor interumane private. Testind parca „insuportabila usuratate a existentei”, artista intruchipeaza reprezentarea femeii ca „ingrijitoare” a celor singuri si suferinzi, exploatind ambiguitatea erotica prezenta in iconografia matern-religioasa a femeii. Strigatul tulburator rasunind in scurtele momente in care artista trece de la un barbat la altul, de la o relatie la alta, exprima invizibila si ascunsa agonie sentimentala a pierderii.
I’m so tired (2009), descrie gesturile copilaresti si totodata sacadate ale unei balerine „performind” in afara scenei. Aceasta isi apropriaza literalmente in spatiul public un „spatiu privat” in care adoarme pe muzica dramatica a unui cintec de leagan cu accente funerare. Requiem al sentimentelor pierdute in inutile batalii sentimentale private, lucrarea expune totodata o cinica meditatie asupra rolului femeii ca obiect al dorintelor si expectantelor barbatilor. Portretizind femeia asemeni unei masini producatoare de reprezentari ale delicatetei ce alimenteaza dorintele pervers-erotice masculine, artista se expune pe sine asemeni unui actor retragindu-se deopotriva de pe scena vietii publice si celei private si incercind sa isi reinventeze propria identitate dincolo de spatiul fantasmatic care sustine constructia simbolica a realitatii.
(Cristian Nae)
Singuri, si intotdeauna pentru cineva, traim in sensul nostru, si speram sa murim cu fiecare ocazie pierduta de a fi frumosi. Durerea nu e in emotie si nici in tacere. E o nebunie pentru a ne vedea prin transparenta ei si a ne linisti pentru ca nu vedem decit un dans liber, concret. Nu vom muri nici miine de cita frumusete ne dorim, si nimeni nu se va putea odihni vreodata pe suferinta singuratatii altuia.
(Catalin Gheorghe)