Să-mi trimiți un cuvânt din când în când este extraordinara poveste de dragoste dintre doi tineri din Moscova, Lev și Svetlana. Despărțiți timp de paisprezece ani de al Doilea Război Mondial și de Gulag, ei și-au rămas credincioși unul altuia și au lăsat în urmă un uimitor monument închinat iubirii lor: 1.500 de scrisori, corespondența lor din perioada în care Lev s-a luptat să supraviețuiască în unul dintre cele mai faimoase lagăre de muncă ale lui Stalin. Introduse și scoase pe furiș din lagăr de diverși muncitori și funcționari, aceste scrisori, necenzurate, au o franchețe frapantă, lăsându-ne să pătrundem în lumea interioară a doi oameni.
Orlando Figes spune povestea Svetlanei și a lui Lev cu o înțelegere și o căldură remarcabile, reconstituind în mod impresionant lumea în care ea s-a desfășurat. Corespondența lor este singura consemnare în timp real de o asemenea amploare a vieții în Gulagul lui Stalin, dar cititorul este fascinat și de povestea unui cuplu care, deși prins în vâltoarea istoriei, își menține viu devotamentul.
Așa cum arată această carte incredibilă, dragostea, dăruirea și speranța pot triumfa chiar și în vremurile și situațiile cele mai îngrozitoare.
Volumul Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag, de Orlando Figes, a apărut la Editura Polirom, și în ediție digitală, traducere de Daniela Rogobete.
Orlando Figes este profesor de istorie la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra. Este autorul a numeroase cărți despre istoria Rusiei, dintre care la Editura Polirom au apărut: Revoluția Rusă, 1891‑1924. Tragedia unui popor (2016), Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei (2018), Crimeea. Ultima cruciadă (2019) și Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin (2019).
Draga mea Sveta, încă ești alături de mine oriunde sunt. Dacă-mi vine ceva drăguț în minte – o melodie sau un fragment din Pușkin sau Burns, sau vreo pictură –, mă gândesc la tine și te văd, îți văd chipul și ochii, și mi-e mai ușor să-mi amintesc zâmbetul tău. Nu știu dacă e bine că‑ți scriu despre toate astea – le-aș scrie pentru mine, și nu pentru tine, dar nu pot să nu scriu. Sveta, Sveta mea, draga mea Sveta. Când aud o melodie care știu că-ți place, mi se pare că o ascult împreună cu tine și sunt mai liniștit, mai apt să îndur totul. Devin mai bun cu oamenii. Sveta mea, cât de minunat e că exiști, că întotdeauna și în toate – în poezie sau în proză, în muzică sau chiar în diagramele circuitelor mele – te văd doar pe tine.
Dragul meu Lev, a trecut deja o săptămână și nu am scris nimic. Am recuperat orele de somn, am stat la soare, toți îmi spun că m-am mai luminat puțin. Sunt cuminte, mă port rezonabil, nu plâng. Încerc să nu mă gândesc la tine, dar am vise în care te văd ca prin ceață. Îmi impun o disciplină severă așa încât să nu mă gândesc la scrisorile tale, la ce conțin ele, la ce se poate și ce nu. Nu mă simt prea rău aici, dar acum vorbește capul meu, nu inima. Nu reușesc să mă bucur de lac, de pădure sau de aerul curat cu toată ființa mea. Trupul meu se relaxează, dar sufletul nu.
© Editura Polirom, 2019, traducere de Daniela Rogobete
Galerie foto
