Vineri, 3 noiembrie, ora 17.30, la Librăria „Orest Tafrali“ (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Corp A), Mihai Zamfir va dialoga cu Antonio Patraș, pornind de la cel de-al doilea volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, recent apărut la Editura Polirom, în curând și în ediție digitală.
Al doilea și ultimul volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române încheie analiza literaturii române omologate valoric, în special a celeia din perioada interbelică. Metodologia a rămas aceeași ca în primul volum – o istorie stilistică a principalelor opere literare românești, cu accent special asupra capodoperelor, tot mai numeroase în intervalul dintre cele două războaie.
Perioada interbelică românească, ce cuprinde doar un sfert de secol (1919-1944), este privită drept perioada de vârf a literaturii noastre. Prelungită și după anul 1944 prin ceea ce ulterior s-a numit „generația pierdută“, literatura interbelică și-a pus decisiv amprenta asupra multor scriitori semnificativi afirmați în anii dictaturii comuniste. În acest al doilea volum, greutatea specifică a Interbelicului se observă prin numărul autorilor tratați monografic: el se ridică la 24 (pentru un interval de numai 25 de ani), în timp ce perioada de aproximativ două secole și jumătate tratată în volumul I (1673-1918) prilejuiește reținerea a 42 de nume. Proporția rămâne elocventă în sine.
Cele două volume ale Scurtei istorii urmăresc realizarea unei panorame a literaturii române reduse la esențial, înfățișată sub forma unui text accesibil și lizibil în regim de proză literară. Un compendiu universal fixând literatura noastră în ansamblul literaturii europene, punând la dispoziția celor interesați specificul principalilor scriitori români și apreciind valoarea lor la o scară ideală. Prin urmare, un manual de bază care să formuleze perspective contemporane asupra întregii noastre literaturi, așa cum se schițează ea la începutul secolului XXI.
Mihai Zamfir este profesor la Facultatea de Litere a Universității București, specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată. A debutat în 1962, la 21 de ani. În perioada 1966-1967 urmează un stagiu de specializare în Franța, la Universitatea din Nisa, sub îndrumarea profesorului Pierre Guiraud. În 1970 devine doctor în Litere cu teza Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (coordonată de Șerban Cioculescu). Un timp este profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975). În 1975 înființează secția de limba și literatura portugheză de la Universitatea București. În perioada 1970-1972 este consilier în Ministerul Învățământului. După Revoluția din decembrie 1989, în perioada 1990-1993 deține funcția de subsecretar de stat în Ministerul Educației și Cercetării. În perioada noiembrie 1997 – mai 2001 este Ambasador al României în Portugalia. Între 2007 și 2012 este Ambasador al României în Brazilia. A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX, 1971; Introducere în opera lui Al. Macedonski, 1972; Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, 1976; Poemul românesc în proză, 1981; Formele liricii portugheze, 1985; Cealaltă față a prozei, 1988; Din secolul romantic, 1989; Discursul anilor ’90, 1997; Jurnal indirect I, 2002; Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, volumul I (2011; 2012). Mihai Zamfir este și autorul romanelor: Poveste de iarnă, 1987; Acasă, 1992, 2004; Educație târzie, două volume, 1998-1999; Fetița, 2003; Se înnoptează. Se lasă ceață, 2006.