Prilejuit de moartea lui Mihai I, eseul memorialistic al lui Ion Vianu schițează principalele etape din viața regelui pe fundalul deopotrivă al evoluției României și al vieții autorului. De la regele-copil la anii războiului, când Ion Vianu îl vede în multe rânduri pe Mihai trecând prin fața casei în care locuia, și actul de la 23 august, de la anii exilului, în care autorul îl întâlnește de asemenea pe rege la Versoix de mai multe ori, la avatarurile epocii postdecembriste, biografia lui Mihai I e, în ciuda calităților pe care acesta le-a avut, una marcată esențial de eșec – și poate tocmai de aceea românii se regăsesc atât de bine în ea –, însă un eșec trăit mereu cu remarcabilă demnitate.
„Viața Regelui Mihai poartă amprenta tragediei (care stătea scrisă pe chipul său, un joc de riduri și de mimici care sugera nu numai maiestatea rănită, ci și lacrimile, disperarea stăpânite; o privire care avea luciri sfâșietoare). Dacă Mihai este atât de bine înțeles și iubit este pentru că românii se regăsesc în eșec. Numai El a putut aduce neamului Lui mângâierea și proba că acest eșec se poate trăi în demnitate și chiar în frumusețe, frumusețea dureroasă a tragediei.“ (Ion Vianu)
Elegie pentru Mihai, de Ion Vianu, a apărut de curând la Editura Polirom, în colecția „Eseuri și Confesiuni“, și în ediție digitală.
Ion Vianu
Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța.
1964-1977: Colaborează la „Contemporanul“, „Viața Românească“, „Luceafărul“ etc.
1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie.
1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicând psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua până în ultimii ani, în țară.
1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic“), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului“ (2010), și Arhiva trădării și a mîniei.
În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvântare, Investigații mateine, Apropieri, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri.