Azi pentru mine e ziua de izolare cu numărul 30. M-am mutat din București în Cluj-Napoca anul trecut, în august, așa că nu cunosc foarte bine orașul. În perioada de când sunt aici am tot amânat să merg în recunoaștere, iar acum nici că am prea multe șanse.
Am început carantina cu gândul că o să-mi adaptez programul zilnic și fix asta am făcut. În prima partea a zilei, timp de vreo 9 ore, îmi fac treaba pentru job. Sunt disciplinată, îmi pun ceasul să sune, mă trezesc, mănânc, iar la 9 fix mă mut în sufragerie, unde mi-am făcut „biroul“. Iau o pauză de jumătate de oră la prânz, mănânc iar și revin la treabă. În jurul orei 18.00, îmi închid laptopul de lucru, mi-l deschid pe cel personal și mă apuc de alte treburi.
De fapt, în ultima vreme nu l-am mai deschis zilnic pe cel personal, pentru că am încheiat recent un proiect important: volumul Steinhardt – Bughi mambo rag, pentru colecția Biografii romanțate de la Editura Polirom. Am început să scriu cartea anul trecut, în vară, cam pe când m-am mutat la Cluj, și am ajuns cu ea spre final chiar la începutul carantinei. Nu a fost ușor: pe de o parte, aveam un deadline pe care încercam să îl respect și trebuia să fiu extrem de concentrată la tot ce scriam, la tot ce corectam, iar pe de altă parte era această amenințare a virusului. Greu, foarte greu am înaintat, dar am reușit să ajung la final, cu o doză de calm, deși anxietatea mă făcea să cred că o să mi-l pierd la un moment dat.
Singura mea salvare a fost că, în după-amiezile în care lucram la carte, am încercat să nu deschid site-urile de știri, nici Facebookul. Dacă făceam asta, ziua era pierdută. Stăteam poate chiar ore în șir citind, trecând de pe un site pe altul sau pur și simplu pierzând vremea pe Facebook și holbându-mă la ce mai zic unii și alții legat de pandemie.
Bănuiesc că mulți scriitori s-au apucat de scris în perioada asta. Nu mă număr printre ei. Dar nu știu câți erau la finalul unui proiect. Recunosc că mi-a trecut prin cap inclusiv faptul că nu voi reuși să termin cartea, iar acum, că ea a fost trimisă la tipar, simt că am scăpat de o mare apăsare. Acum, după ce termin lucrul, mă apuc de gătit sau mă uit la filme și așa mai trece o zi. Nu reușesc să citesc, oricât de tare mi-ar plăcea. Am început o carte acum câteva zile, dar n-am mai înaintat, și asta în condițiile în care în mod normal citesc destul de mult. Orice implică nu doar concentrare, ci și statul pe loc mai mult de câteva minute, mi se pare destul de greu de realizat. Mă trezesc învârtindu-mă dintr-o cameră în alta, fără scop, mutând obiectele, căutând ceva, întinzând mâna după telefon să văd ce s-a mai întâmplat și atunci orice concentrare dispare.
Acum, că tot mai multe festivaluri și târguri își anunță închiderea pentru anul acesta, habar n-am ce soartă va avea cărțulia mea. Numai carte în vremea covidului să nu fii, îmi zic, dar apoi îmi revine speranța că oamenii vor căuta să citească oricum, oricâte interdicții și oricâte pandemii vor interveni.