Mă simt flatat, uimit și nedumerit de solicitare. „Suplimentul de Cultură“ îl întreabă pe Mihai Buzea ce mai face?! Hai, că asta e ceva! Neștiind ce să răspund, m-am uitat și eu pe net la ce-au răspuns alții și m-am micșorat pe loc. Ce preocupări! Ce distanțare! Câtă seninătate! Câte lecturi „de recuperare“ – numai clasici, numai grei, numai importantissmi; sunt tristuț să admit că de cei mai mulți nici n-am auzit, darămite să-mi fi propus să-i „recuperez“! Am eu altele pe cap.
M-am uitat din nou peste brief („cum este scriitorul în izolare? Altfel spus, cum rezistă, ce face, cum scriitoricește?“) și mi-am zis s-o iau gospodărește, că nu degeaba fac oamenii de la „Suplimentul“ ancheta asta, au ei socotelile lor. Păi?
Scriitorul Mihai Buzea este deprimat în izolare (varianta corectă politic), adică este vai de capul lui (varianta pe de-a dreptul). De-abia ce-mi înjghebasem și eu un fel de ceva, că nu pot să-i spun „viață“, c-a venit boleșnița asta și s-a dus totul pe copcă: dimineața duceam copilul la grădi, după-amiaza îl luam, în serile de luni și de miercuri mă duceam la cursurile de limbă pentru imigranți, în cele de marți și joi la sală, la BJJ, vineri seara beam bere ieftină de la dugheana paștunului din colț (Dębowe, bere bună, poloneză, un euro cutia), hop că venea weekendul și mă punea nevasta la curățenie, făceam apartamentul bec, ca profesioniștii. Ce vremuri, domnule! Acum stăm toți trei acasă, claie peste grămadă, pa și pusi socializare cu localnicii, socializăm cu prințesele din desene animate (dar pe rând, când eu, când soția, că mai trebuie să și muncim). Noroc că e vremea bună, a dat căldura, s-au umplut pădurile de leurdă înflorită, mă plimb ore-n șir cu cea mică și trăncănim despre vrăjitoare: știați că vrăjitoarele, când erau ele mici și proaste, au ucenicit pe lângă dragoni pân-au învățat meserie? Că fructele de iederă de-aia sunt otrăvitoare, ca să facă meseriașele fel și fel de chestii din sucul lor? Că urzicile pentru ele sunt cum ar fi mușcatele pentru mămici? Nici eu nu știam.
Cum rezistă scriitorul Buzea? Aia e, că nu prea rezistă. Ar trebui să reziste prin cultură, să pună și el mâna pe-o carte, ba chiar să scrie ceva, eventual, sau – Doamne apără și păzește! – să învețe liste cu verbe neregulate, cu genul substantivelor sau măcar să numere până la o sută și-napoi, dar bietul nici asta nu e-n stare. Stă cu capu-ntre urechi, ca vătuiul în boschet, și-așteaptă să treacă urgia. Cred că e și-un cuvânt dichisit pentru asta: „stază“ (nici o frică, m-am uitat pe dex.ro ca să fiu sigur. Sigur tot nu-s, dar dă bine la colegii mei, intelectualii).
De făcut, fac mâncare, gătesc. Borșuri, tocănițe, pilafuri, salate, cartofi la cuptor, legume de tot felul, deja nu mă mai sperii de wok chit că nu pot spune că i-aș înțelege toate posibilitățile (intuiesc că-s multe altele, dar nu m-arunc, să nu stric ingredientele, c-au costat bani și e păcat). Am inventat și eu ceva: ciorba de pitpalac. Poate-așa să rămân în istorie, cine știe?! Cu cărțile m-am lămurit, am sunat la editură să-ntreb de vânzări, m-a umflat plânsul, am căzut la fandacsie. Treabă grea, asta cu succesul, nu i-am dat de cap. Trebuie să fie un chichirez!
Cu scriitoriceala-i nașpa, tragedie antică, Eschil este mici copii: m-apucasem de romanul vieții mele, aveam totul, domnule, totul! Pară mălăiață în gura lui nătăfleață, doar să-nșir cuvintele alea pe hârtie, atât! Acum am rămas ca crapii pe uscat. Dau degeaba din buze, casc „urechile“ după aer, cum zicea străbunică-mea Ecaterina Ceangă, Dumnezeu s-o ierte, că tare mult îi plăcea crapul prăjit; născută în Imperiul Rus, alte vremuri, ce să faci, n-ai ce să faci. Ismail!