Am descoperit că nevoia de solitudine și de tăcere absolută în jurul meu o am numai după o eventuală perioadă zilnică de imersiune într-o lume plină de oameni. Doar contactul apropiat cu ceilalți mă face să tânjesc după izolare. Singurătatea are valoare, la fel ca orice alt concept care își are un geamăn, numai dacă o pot pune față în față cu o zi plină de mici întâmplări în mijlocul grupului de semeni ai mei, colegii de muncă, prietenii.
Pericolul iminent, mai ales pentru cei dragi, mă face să nu mă pot concentra cu adevărat pe ceea ce aș putea face: să scriu, să citesc. Sarcinile de la job, luate ca temă pentru acasă, mă ajută din mai multe puncte de vedere, nu numai pentru că mă țin ocupată. Îmi creează impresia sănătoasă că sunt utilă, că lucrurile nu sunt complet scăpate de sub control, că pot face ceva. Fac ceva! Sentimentul că nu ești lipsit de putere de decizie este foarte important.
Sun mult mai des, zilnic, membrii ai familiei și prieteni care sunt departe, iar asta îmi dă, pe fundal, undeva, un sentiment de vină: nu trebuia să vină așa ceva ca să-mi fac timp să-i sun. Petrec mai mult timp cu mine însămi, îmi ascult pur și simplu gândurile și îmi cercetez emoțiile. Nici pentru asta nu îmi făceam timp. Cred că ne vom întoarce mai cumințiți într-o lume în care vom avea voie să ne îmbrățișăm din nou, ca niște copii care și-au învățat lecția.
Cred că izolarea modifică ceva fundamental în ființa umană. Este valabil chiar și pentru cei care au fost dintotdeauna mai singuratici. Una este să te ții departe de oameni în mod intenționat, să-ți spui în gând că te deranjează ceilalți cumpărători din magazin ori trecătorii de pe stradă, și alta este să fii obligat să-ți verifici declarația pe propria răspundere din buzunar atunci când te duci după cafea. Orașele pustii pot stârni tot felul de gânduri chiar și solitarilor profesioniști. Faptul că poștașul se ferește, retrăgându-se cu un pas, atunci când îi deschizi ușa lasă amprente de neșters. Sunt gesturi cărora până acum le dădeam un alt înțeles și care încă ne mai vorbesc pe vechea lor limbă: se ferește de mine însemna până mai ieri că nu mă place, că e o problemă cu mine. Automatismele emoționale de tipul acțiune-reacțiune sunt mai greu de reeducat.
Un câștig de moment al acestei perioade de carantină planetară este acela că mi-am regăsit sobrietatea. Abia acum simt cu adevărat că trăiam cu toții într-o societate care valoriza exagerat entuziasmul, starea de fericire manifestată prin gesturi exuberante: ne fotografiam cu toții în explozii de râsete. Câte dintre ele se mai păstrau după ce era făcută fotografia?
În ceea ce mă privește simt că aveam, până acum câteva săptămâni, o doză prea mare de superficialitate. Corect proporționată, superficialitatea este sănătoasă, mai aerisește sufletul de emoții puternice de care ai nevoie să te distanțezi un pic, ca să le poți digera. Înțeleg acum – și nu cred că înțelegeam atunci – că exista între noi un soi ciudat de convenție tacită: toți voiam să arătăm că experimentăm fericirea, că ne descurcăm de minune în mijlocul propriilor noastre vieți, indiferent care era adevărul.
Dar poate cel mai mare câștig al acestei perioade de izolare (de fapt de contact cu noi înșine) ar fi acesta: să rămânem cu o doză potrivită de seriozitate, să dăm locul care i se cuvine familiei și să facem diferența între prieteni și conexiunile virtuale de pe Facebook. Îmi propun să rămân deasupra frivolității de a mă fotografia, cu zâmbete de jumătate de metru, în cele mai selecte colțuri ale planetei.
Folosesc calendarul Google. În urmă cu două săptămâni toate intervalele orare erau colorate în albastru de activitățile planificate, pentru o întreagă lună în avans. Acum calendarul este gol. Activitățile de acolo sunt amânate pentru o dată care va fi comunicată ulterior. Le-am șters pentru că telefonul meu mă alerta cu 10 min înainte de fiecare programare că urmează să înceapă ceva.
În concluzie scriu mult mai puțin decât ar fi de așteptat, pentru că nu reușesc să ies din lumea aceasta și să mă scufund într-una fictivă. Citesc mult mai mult, este adevărat. Am descoperit că o excelentă metodă ca să mă îmbărbătez este să-i întreb pe ceilalți: tu cum ești astăzi?