Instaurarea regimului comunist în România după Al Doilea Război Mondial a schimbat radical societatea și cultura românească. Partidele politice, ca și orice altă formă de organizare civică, au fost interzise, universitățile și Academia Română au fost epurate, intelectuali și oameni politici au sfârșit în închisori, sistemul de învățământ a fost ideologizat și reorganizat pe baza principiului „luptei de clasă“. Cultura a fost transformată, modelul sovietic de literatură care promova colectivizarea și clasa muncitoare au devenit norma, iar limba rusă obligatorie în școală.
„Obsedantul deceniu“, ce cuprinde prima parte a istoriei regimului comunist în România, poate fi definit astfel din punct de vedere sociocultural ca o perioadă a sovietizării și stalinizării. Începând cu anii ’60, situația se schimbă, în contextul în care România comunistă încearcă o distanțare de Uniunea Sovietică în relațiile internaționale. Presiunea modelului sovietic începe să dispară, instituții sau organizații precum Institutul Gorki sau Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică dispar, iar regimul trece printr-o perioadă de relativă liberalizare. Românii au acces la literatură străină, pot călători și se pot informa mai ușor, iar intelectualii au o marjă mai mare de creație liberă.
Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere în 1965 nu schimbă imediat situația. Pentru primii ani, Ceaușescu continuă politica de distanțare de Moscova. Succese în arena internațională, precum vizita lui Charles de Gaulle în 1968 sau a lui Richard Nixon în 1969, sunt coroborate cu continuarea deschiderii parțiale. Dar succesul aparent al lui Ceaușescu, în special din august 1968, conține sâmburii prăbușirii. În mod special după vizita din China și Coreea de Nord din 1971, Ceaușescu impune o „mini-revoluție culturală“, bazată pe naționalism exacerbat, cultul personalității și control direct asupra culturii și societății.
Naționalismul devine elementul primordial al noului discurs oficial. Acesta își face simțită prezența în literatură, istorie, sau cinematografie, realizările poporului român fiind exagerate, totul cu scopul de a crea o filiație legitimatoare pentru președintele României socialiste (începând cu 1974). Practic, se transmitea ideea că Ceaușescu face parte dintr-o serie de mari conducători ai românilor, pornind de la Burebista, trecând prin domnii medievali Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul și conducători moderni. Aceasta se leagă de promovarea cultului personalității, „slăvirea“ lui Ceaușescu dincolo de orice limite. Spectacolele imense pe stadioane, după model nord-coreean, rămân imaginea emblematică a acestui fenomen. În anii ’80, întreaga societate este regimentată și controlată, iar cultura trece printr-o perioadă nefastă, inclusiv din motive economice. În acest timp, conducerea României devine o afacere de familie. Nicolae Ceaușescu conduce dictatorial statutul, secondat de soție. Fiul lor pare a fi pregătit pentru a prelua succesiunea, iar fratele lui Nicolae Ceaușescu rescrie istoria națională pe coordonate departe de autenticitatea științifică.
Prăbușirea violentă a regimului comunist din România în contextul Revoluției din decembrie 1989 a lăsat societatea profund marcată. Depășirea reflexelor totalitare și dictatoriale nu a fost un proces nici ușor, nici liniar. Cu toate acestea, treptat și lent, România și-a recăpătat libertatea, iar societatea românească se poate (re)considera astăzi parte a familiei democrațiilor europene.
Ionuț Marcu este istoric și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul Istoria modernă a românilor: 1820-2020.