Intr-o epoca in care uniformizarea agresiva, spalarea pe creier, cinismul si ideologizarea pana la anihilarea individuala fac parte din normalitatea cotidiana, teatrul lui Ionescu imi pare modul ideal de epurare a angoaselor pricinuite de acest context. In ciuda unei spectacologii autohtone impresionante(as numi in primul rand aici celebra montare a lui Tompa Gábor la Teatrul Maghiar din Cluj – Napoca din prima parte a anilor ’90, care a avut si sansa unei remarcabile recunoasteri internationale), dupa stiinta mea nu a mai aparut de ceva vreme o Cantareata cheala care sa reevalueze raportul nostru actual cu absurdul. Nu stiu care sunt cauzele exacte, dar imi pot inchipui ca si presiunea unui astfel de trecut spectacologic remarcabil trebuie sa fi contat.
Avem in vedere o reasezare a povestii intr-un context care e intr-un alt fel de absurd decat a fost creat indeobste, adica mai putin exhibit prin mijloace vadit teatrale. Daca pana de curand percepeam teatrul absurdului ca generand un sentiment fundamental coplesitor, ca pe un urlet de disperare in spatele rasului, mi-am dat seama ca lucrurile nu stau neaparat asa sau ca nu e neaparat obligatoriu sa fie prezentate in acest mod al absurdului, lucrurile pot fi pe de o parte mai lesne asimilate de publicul actual, iar pe de alta devin astfel chiar mai cutremuratoare. Cand anormalul se insinueaza discret, escamotat, in normalitate, confundandu-se aproape, atunci sansele de expiere sunt si mai mici. Ne-am propus deci sa construim un spectacol ca un soi de „apocalipsa vesela“, punand accentual mai degraba pe ultimul cuvant din sintagma, nepierzand insa nicio clipa din vedere fiorul omniprezent al primului. (Radu –Alexandru Nica)
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Adrian Damian
Miscarea scenica: Florin Fieroiu
Muzica originala: Vlaicu Golcea
Light design: Lucian Moga
Distributia:
Emil Coseru, Tatiana Ionesi, Horia Verives, Petronela Grigorescu, Ada Lupu si Dumitru Nastrusnicu.