Exista scriitori care au stil. Exista scriitori care scriu o literatura de subiect – subiectul e atat de puternic incat stilul devine secundar. Si exista scriitori care scriu cu stil despre subiecte puternice. Acestia sunt cei alesi. Doamna Julie Otsuka este dintre ei.
Am citit Buddha din podul casei cu o incantare care se accentua cu fiecare pagina. Sunt un cetatean al lumii. Ma intereseaza mult subiectele care sunt indepartate de mine, atat in timp, cat si in spatiu. M-a interesat aceasta poveste despre importul de femei japoneze in San Francisco, in anii 1920.
Ce cautau japonezele in America? Cautau sa se marite. Ele erau considerate o marfa, asa a fost, da. Se aranjau – prin intermediul factorilor postali si al unor mijlocitori, al unor petitoare, mai ales, si printr-un schimb sumar de fotografii – casnicii. Casnicii care durau sau nu durau. Casnicii incheiate prin corespondenta. Vi se pare cunoscut? V-ati cunoscut, poate, partenerul curent prin Tinder? Imaginati-va acum ca ar trebui sa va si casatoriti si sa traiti viata impreuna, doar fiindca ati acceptat, candva, o fotografie, un chip insotit de un om despre care nu stiati nimic.
Realitatea, stim toti, nu e insa totuna cu poza. Femeile japoneze nu au intalnit acolo nici ceea ce sperau, nici ceea ce li se promisese. Dimpotriva. Viata, o stim de asemenea toti, e cruda, e nedreapta.
Dar, in urma acestui import, s-a nascut o noua generatie de niponi, niponi care au avut mult de suferit in America in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial (stiati ca japonezii din America au fost in lagare, dupa Pearl Harbour, si inainte de Hiroshima?).
Julie Otsuka are, spuneam, nu doar povestea, ci si stilul. Stilul sau este asa: naratiunea este redata pe voci multiple. Julie Otsuka scrie despre o generatie intreaga. Ea aduna voce langa voce si compune un tablou. Buddha din podul casei este un roman, dar nu mai putin este o poezie.
Ca sa intelegeti exact despre ce vorbesc, am selectat cateva fragmente despre noaptea in care femeile ajunse in San Francisco si-au cunoscut, trupeste, sotii. Prima noapte.
Fragmente: „In noaptea aceea noii nostri soti ne-au luat repede. Ne-au luat cu calm. Ne-au luat cu blandete, dar ferm si fara sa zica nimic. Au presupus ca eram virginele promise de petitoare si ne-au luat cu o grija extraordinara.
Sa-mi spui daca doare. Ne-au luat intinse pe spate pe podeaua goala a motelului Minute. Ne-au luat in centrul orasului, in camere de mana a doua de la Kumamoto Inn. Ne-au luat in cele mai bune hoteluri din San Francisco in care putea intra un japonez la vremea aceea. Hotelul Kinokuniya. Mikado. Hotelul Ogawa. Ne-au luat ca atare, presupunand ca urma sa facem orice ni se spunea. Intoarce-te la perete, te rog, si stai in patru labe. (…) Ne-au luat fara sa fim pregatite si am sangerat trei zile. Ne-au luat cu chimonourile albe din matase ridicate mult deasupra capului si eram sigure ca de-acum gata, o sa murim. (…) Ne-au luat lacomi, infometati, ca si cand asteptasera o mie de ani ca sa ne ia. Ne-au luat chiar daca inca mai simteam greata de pe vapor si tot ni se mai clatina pamantul sub picioare. Ne-au luat violent, cu pumnii, cand incercam sa ne opunem. Ne-au luat chiar daca ii muscam. Ne-au luat chiar daca ii loveam. (…) Ne-au luat cerandu-si scuze pentru ca aveau mainile aspre, cu bataturi, si am stiut pe loc ca erau fermieri, nu bancheri.
Ne-au luat fara graba, pe la spate, in timp ce noi ne rezemam de pervazul ferestrei, ca sa admiram luminile orasului de sub noi (…)“.