Citesc Femeia de hartie in Orientul Mijlociu. Sunt in Palestina. Nu e nici cinci dimineata, glasul muezinului m-a trezit. Nu mai pot adormi. Iau o carte de pe noptiera. Ma pierd in cartea lui Rabih Alameddine. Citesc, citesc, citesc.
Sunt convins ca acest roman este scris de o femeie. Merg spre coperta a treia si aflu ca m-am inselat. Rabih Alameddine (nascut in 1959) este un barbat din Iordania, crescut in Kuweit si Liban, care a mai trait in Anglia si in Statele Unite ale Americii, a studiat ingineria la Los Angeles, iar in prezent se imparte intre Beirut si San Francisco. Ma uluiesc.
Femeia de hartie este scrisa cu o sensibilitate de care nu credeam in stare vreun barbat. Am gresit. Aceasta carte este una dintre cele mai feminine, mai delicate, mai emotionante carti pe care le-am citit de la Michael Cunningham incoace. Totul este metafora la Rabih Alameddine.
In carte, personajul principal este Aaliya, o femeie de saptezeci de ani cu parul albastru, care a lucrat toata viata intr-o librarie si care, singura intr-un apartament in Beirut, traduce in limba araba cartile care au cucerit-o. Este divortata, nu are copii, si cel mai mult pe lume crede in litere. Nu intentioneaza sa predea altor priviri munca ei.
Aaliya, care inseamna cea superioara, tese, nestiuta, panza unei comori fara precedent. Desigur, am exagerat. Nu ea este personajul principal, ci dragostea pentru literatura. O dragoste feroce, o dragoste salbatica, o dragoste care poate totul. De la Roberto Bolaño (nu intamplator evocat de Rabih Alameddine), nu am mai intalnit o asemenea oda adusa iubirii de carti!
Rabih Alameddine spune despre personajele sale asa: „Cred ca dupa ce ai creat pe de-a intregul un personaj, daca scriitorul – si e vorba despre mine, in acest caz – chiar iubeste personajul cu pricina, faptul se simte. Personajul ajunge sa poata fi iubit. Asta-i adevarul, rareori gasesti o fiinta completa de care sa nu te indragostesti. Poate ca in rastimpuri iti vine s-o omori, poate ca ai plesni-o si ai arunca-o de la etaj, dar tot o poveste de dragoste ramane. Si in asta consta, cred eu, ceea ce cuprinde un roman bun“.
Citesc. Credinciosii musulmani si-au terminat de mult prima rugaciune a zilei. Femeia de hartie ma subjuga. Ma supun.
Am cateva pretentii de la o carte. Una este sa imi deschida fereastra catre epoca istorica in care se intampla. Altfel, vad in ea textualitate sterila – uneori fermecatoare, dar sterila. Alameddine face asta: putem afla multe despre Beirut, despre relatiile dintre femei si barbati, despre razboaiele care sfasiau Orientul in anii 1970-1980, cum si astazi, chiar acum, o fac.
In ultimii cincizeci de ani, Aalyia a tradus treizeci si sapte de carti, daca isi aduce aminte exact. Si daca ar fi sa aleg un singur fragment care sa rezume aceasta magnifica scrisoare de dragoste pe care Alameddine o scrie literaturii, atunci acesta este fragmentul: „M-am abandonat cu mult timp in urma unei pofte oarbe pentru cuvantul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joaca, in ea imi construiesc fortaretele si castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care imi face necazuri. M-am adaptat prin imblanzire, desi neconventionala, la aceasta lume vizibila, ca sa ma pot retrage fara mare dificultate in lumea mea interioara, a cartilor. Transmutand aceasta metafora nisipoasa, daca literatura este groapa mea de nisip, atunci lumea reala este clepsidra mea – o clepsidra care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura imi da viata, iar viata ma ucide“.
Citesc aceste cuvinte ale Aaliyei, asa cum privesti un chip intr-o oglinda. Aici, in acest text, in Orientul Mijlociu, mult dincolo de zori, in Palestina, intr-o carte scrisa de un barbat din Beirut care are superputerile de a simti ale unei femei, am ajuns, in sfarsit, acasa.