Am o idee buna de articol, are legatura cu vedete care si-au dat falimentul, in timp ce isi afiseaza luxul la televizor. Este vineri si, pentru ca imi place sa fac lucrurile din timp, ma asez langa nepotica mea pe canapea si vreau sa ma uit la unul-doua videoclipuri. Nepotica mea are alte ganduri, cum ar fi sa cante ea in loc sa cante domnii de la televizor. Inchid sonorul si incerc sa recunosc melodia, chestiune nu tocmai simpla pentru ca, de felul ei, vorbeste pe jumatate in romana si pe jumatate in engleza, dar imi pare ca disting un „…eu… este… emnul“, repetat de doua-trei ori. Astept sa ma asigur ca am auzit bine. Cant eu prima linie, „Eu cred ca“, nepotica preia imediat si imi canta refrenul pana la sfarsit, iar apoi trebuie sa facem asta de cel putin 50 de ori, pentru ca, in general, orice activitate trebuie repetata de cel putin 50 de ori pana sa isi mai piarda din stralucire.
Ok, au ajuns la nepotica mea
In weekend imi vad de treburi. Sambata si duminica e frumos, ies la plimbare, ies in parc, ma intalnesc cu oameni. Incerc sa port conversatii normale, despre politica, despre tenis, sa ii barfesc pe toti cei care nu sunt de fata… cum se face. Discutia ajunge cumva la Grigore Lese si Biserica Ortodoxa. Asta mi se pare fascinant: cum, in bula mea infima, in care refuz sa ma uit la stiri, sa retin nume de vedete, de politicieni sau de prezentatori TV, a reusit sa patrunda acest nume. Lese. Spus de mai multe ori – Lese, Lese, Lese – isi pierde cumva din materialitate. Devine un fel de inlantuire de sunete aleatorii, nu pot sa il mai conectez cu nici o dezbatere serioasa de principii, nu pot sa ma mai gandesc la impact sociologic, filosofic.
Au ajuns si in bula mea
Este luni dimineata si, spre deosebire de fiecare luni dimineata, nu ma intreb ce mai fierbe prin Romania. Luni dimineata stiu ce fierbe Romania, pentru ca toata lumea bolboroseste la 100 de grade din weekend-ul precedent. Sunt in cautare de un subiect mai bun, frunzaresc paginile de internet cu gust, citesc ziarele bune, imi consult pagina de Facebook. Dau doar peste comunicate de presa, pozitii, schimburi de e-mailuri scoase la iveala ca un al doilea episod de „Panama Papers“. Si multe, multe pareri.
Cred ca stiu toate parerile posibile, pro, contra, de la socialisti, de la capitalisti, de la oameni ai bisericii, de la atei, de la adevaratii urmasi ai dacilor, de la expati, de la lideri de opinie, de la oameni cu cinci like-uri. Ma intreb daca, in cazul in care am trai in multiversuri, adica acolo unde fiecare probabilitate se poate indeplini, creand de fiecare data un univers nou cu noi consecinte, este posibil sa existe vreo opinie pe care n-am auzit-o in universul meu. Cred ca nu.
Au ajuns peste tot
Marti dimineata inca refuz sa abordez subiectul. Pulsul Romaniei este undeva peste 150 de batai pe minut, astept sa se potoleasca, pentru ca nu poate continua asa. Au mai fost momente asemanatoare: situatia familiei din Norvegia, interzicerea fumatului in spatiile publice (sau, cum spun fumatorii, DISCRIMINAREA FARA PRECEDENT a fumatorilor), moda galetilor cu gheata turnate in cap, Iohannis, ascultarea telefoanelor si altele. Stiu ca lucrurile nu mai pot continua asa, astept sa dispara si sa pot in sfarsit sa imi scriu articolul.
Sunt aici, dar astept sa plece
Este joi dimineata si daca nu imi predau textul mai repede, am probleme la „Supliment“. Ieri s-a retras videoclipul de pe YouTube, ceea ce nu a facut decat sa porneasca inca un val de opinii. Se promite un „Va urma“, mai spectaculos decat ce a fost pana acum. Urechile mele imi sunt ocupate cu zvonuri despre ce va fi. Bine, gata. Am sa scriu despre asta.