Il cunoasteti, poate, pe Chuck Palahniuk pentru Fight Club. Buna carte, au facut si film dupa ea, dar cartea, fireste, a fost mai buna. Nu despre asta e vorba. E vorba ca domnul Palahniuk e autentic, deci sumbru. Nu face frumos despre viata ca sa se vanda. Face literatura, dar face si chirurgie. Taie in viu, extrage tumori, coase, uneori prost, lasa cicatrici. Domnului Palahniuk nu-i pasa. El spune adevarul. Sa spui adevarul e important.
Cartea Jurnal (Polirom, 2014) a ajuns bestseller. Asta nu ma intriga, dar ma dezamageste. Nu ar fi trebuit. Chuck Palahniuk ar fi fost bine sa ramana cunoscut unei secte de fanatici care sa formeze gherile, care sa lupte, zadarnic, in contra ipocriziei. N-a fost sa fie.
Care e treaba cu Jurnal? O fosta studenta la Arte Frumoase. Misty Wilmot. Sotul ei, in coma, dupa o tentativa de suicid. Fiica lor. Soacra lui Misty. Mama lui Peter Wilmot, un cacanar. Insula Waytansea. Hotelul Waytansea. Misty Wilmot visase sa devina pictorita. Si cartea incepe cu ea chelnerita. E complicat.
Chuck Palahniuk si-a asezat cartea sub semnul acestei dedicatii, careia nu vad de ce i-as scrie in contra: „Bunicului meu, Joseph Tallent, care mi-a spus sa fiu orice-mi doresc (1910-2003)“. A trait ceva bunicul lui Chuck Palahniuk. Scriitorul a ajuns ce isi doreste, ceea ce nu i-a adus si orbirea. Vede, poate sa scrie despre ratare. Ratarea e principalul guvernator al vietilor. Poate sa scrie aceste cuvinte: „Asta-i tot ce s-a ales din potentialul glorios si nelimitat al tineretii tale. Din toate acele promisiuni neimplinite. Asta-i tot ce-ai facut cu viata ta“.
Nu trebuie sa ne mire, totusi, ca domnul Palahniuk este cumparat, poate chiar citit, poate chiar inteles. Caci scrie fragmentat, trece cu nonsalanta de la persoana I la persoana a II-a si la persoana a III-a, dupa cum are chef, naratiunile sale spulbera iluziile, la fel cum face si secolul XXI. Chuck Palahniuk poate sa scrie aceste cuvinte: „Ideea e ca atunci cand esti copil, chiar si unul mai maricel, sa zicem de douazeci de ani si inscris la scoala de arta, nu stii nimic despre lumea adevarata. Vrei sa crezi cu tot dinadinsul cand cineva iti spune ca te iubeste“. Si asa trec anii.
Misty Wilmot bea doua pahare si ia doua aspirine, apoi mai bea doua pahare si mai ia doua aspirine. Chuck Palahniuk stie cum incepe o schimbare intr-o viata de om. O schimbare intr-o viata de om incepe dupa ce „tu te vezi brusc din ce in ce mai batrana, constienta ca viata ta e numai buna de aruncat la gunoi“. Dupa ce vede asa, Misty Wilmot mai bea doua pahare. Si mai ia doua aspirine.
Dar nu e doar despre ratarea care e viata, e si despre altceva, mai mult. Chuck Palahniuk lucreaza, totusi, si cu speranta, oricat de nebuna vi se pare ipoteza. Inca un aspect, si inchei: tot in Jurnal se gaseste si cea mai buna definitie care s-a dat deocamdata artei de a scrie. Si nu e vorba de scriitori, neaparat, aici. E vorba de oricine scrie ceva, chiar si de catre constructorii care lasa mesaje dubioase pe zidurile caselor, chiar si despre parintii care scriu numele copiilor lor pe tocurile tot mai scunde ale usilor, pe masura ce timpul se scurge si copiii se predau existentei. Aceasta definitie este: „Nemurirea improvizata a cuiva. Amprenta cuiva pentru eternitate. Viata cuiva dupa moarte“. Atat.