Eu nu stiam de Carson McCullers. Nimeni nu-mi vorbise despre aceasta scriitoare ciudata care a murit, in 1967, la cincizeci de ani, dupa o viata marcata de boli cumplite, de alcoolism, amoruri neimplinite si repetate tentative de suicid. Eu nu stiam ca ea si-a trait ultimele doua decenii cu o pareza. De unde sa stiu? Si, la drept vorbind, nu stiam mare lucru despre proza sudista americana. Putin Faulkner, mai mult Capote, desigur. Dar despre Carson McCullers – nimic!
Si iata ca se intampla sa trec pe langa o librarie si sa vad acest titlu – Balada tristei cafenele. Sunt deja hotarat: voi cumpara aceasta carte. O rasfoiesc si constat ca nu este un roman, si asta ma bucura. Prefer nuvelele in care se ascund poezii.
E inca primavara, e inca soare, ma retrag pe terasa unei cafenele si incep sa citesc Balada. Zece pagini, douazeci de pagini, treizeci de pagini. Sunt uluit. Nu am mai citit niciodata asa ceva! Inchid cartea, inchid ochii. Ma gandesc, incerc sa inteleg. Literatura lui Carson McCullers este, totodata, muzica, jazz este, un jazz melancolic si sfasietor. Cuvintele ei incep sa curga prin mine, ca un sange. Cunosc acest simptom: sunt la inceputul unei mari iubiri textuale.
Citesc Balada tristei cafenele, nuvela care da titlul volumului, luand o singura pauza semnificativa. In aceasta pauza caut sa ma imbat, ca sa uit ca asa ceva este posibil. Nu reusesc.
Despre aceasta nuvela vreau sa va vorbesc, caci, vedeti dumneavoastra, Balada tristei cafenele este atat de frumoasa (frumoasa ca o proza de Hrabal!) incat nici nu poate fi povestita. Ce vreti sa stiti? Vreti sa stiti unde se petrece actiunea? Intr-un oras din Sud, intr-o lume in care viata se traieste greu si se pierde repede. Bun, si ce se intampla? O femeie tine un local. E o femeie puternica, mai puternica decat un barbat. Intr-o seara primeste vizita unui cocosat, un pitic aruncat in poveste cu o forta creatoare pe care o au uneori zeii, dar nu intotdeauna. Cocosatul da viata oraselului, lui i se datoreaza aparitia cafenelei, pana atunci oamenii nici nu stiau sa se distreze. Stiau doar sa munceasca, sa sufere si, la sfarsit, sa moara. Numai ca aceasta femeie puternica a fost candva, timp de zece zile, maritata. Fostul ei sot, pe care il uraste naprasnic, e in penitenciar, dupa ce a jefuit trei statii de benzina, dar se va intoarce, fireste ca se va intoarce, si atunci…
Despre ce e vorba aici? Ce vrea sa spuna autoarea? Eu cred ca e vorba despre dragoste, despre cum iubirea vindeca si mutileaza, despre cum iubirea se intampla dupa legi pe care nu ne e dat noua, oamenilor, sa le intelegem.
Cititi aceste randuri: „Predicatorul poate iubi o femeie decazuta. Cel iubit poate fi tradator, poate avea parul slinos sau obiceiuri rele. Da, si cel ce iubeste poate vedea lucrurile astea la fel de limpede ca oricine – dar asta nu afecteaza cu nimic cresterea dragostei lui. O fiinta cu totul mediocra poate fi obiectul unei iubiri salbatice, excesive, si frumoase precum crinii otravitori din mlastini. Un om bun poate trezi o dragoste atat violenta, cat si injosita, iar un nebun ce doar bolboroseste nerozii poate face sa infloreasca in sufletul cuiva o dragoste nevinovata, simpla si plina de tandrete. Prin urmare, valoarea si calitatea unei iubiri sunt determinate de cel care iubeste“.
Literatura lui Carson McCullers abunda in asemenea observatii de o finete care ating perfectiunea. Dar nici macar acestea nu sunt randurile mele preferate din Balada. Acele randuri sunt despre motivele care ii fac pe oameni sa se intalneasca, sa bea impreuna un pahar si sa puna, astfel, un pret pe o viata care, altfel, nu le ofera nimic.
Si mai e si dimineata in care, pentru prima oara in vietile lor, oamenii din oras au vazut zapada si tacerea era deplina.
Balada e, vedeti bine, un miracol. Carson McCullers scrie cu lejeritatea celor care fac miracole, fiindca, pur si simplu, asta e rostul lor pe pamant.