Ludmila Petrusevskaia nu este un nume strain celor care cunosc literatura rusa contemporana – tot mai putini in tara noastra.
Doamna Petrusevskaia (68 de ani) a publicat peste cincizeci de carti. Nimic din ce este textual nu ii este strain: a scris romane, poezie, piese de teatru, proza scurta, eseuri. A scris tot.
A cunoscut consacrarea pe cand Uniunea Sovietica era deja la apus, dar tot atunci proza si dramaturgia i-au fost interzise. A cazut Cortina de Fier, iar faima Ludmilei Petrusevskaia a devenit globala. A fost tradusa in douazeci de limbi. A scris chiar si bestseller-uri pentru americani. A tot fost premiata acasa: Premiul de Stat, Premiul Triumf, Premiul International Aleksandr Puskin, Premiul Stanislavski etc. etc. Scriitoarea locuieste la Moscova, si nu pot sa spun ca nu o invidiez pentru aceasta sansa.
Am citit-o pe Petrusevskaia incarcat de uimire. Caci Povesti de dragoste este o carte despre care in „The New Yorker“ (publicatie care nu e indeobste gratuit generoasa) se putea afirma, pe buna dreptate, chiar asa: „Doze de fantastic, de macabru, de real indobitocit de opresiunea sovietica, un amestec suprarealist in care multi Robinson Crusoe ai lumii noi se haituiesc obsesiv pana la uitarea de sine, povestiri pline de farmec, povestiri savuroase“.
Povesti de dragoste e un titlu, totusi, amagitor. Nimic aici din acele iubiri roz visate de contemporanii nostri deformati de marketing, nimic glossy, nimic dulce.
Ludmila Petrusevskaia a inteles viata, ea nu scrie ca sa placa, ea scrie pentru ca stie. Prefera negrul, si are dreptate sa il prefere. In realitate, amorul implinit este atat de rar incat ar trebui expus – ca o curiozitate – la circul de stat.
Dupa uimire, a urmat deplina incantare. Ludmila Petrusevskaia isi plimba personajele in atat de multe decoruri, le pune sa spere si sa deznadajduiasca, le ofera iluzia iubirii, le-o rapeste, le lasa sa iasa din scena cu o moarte asupra careia nu insista, incat… Literatura acestei scriitoare este cruda, deci adevarata.
Criticii de specialitate o aseamana cand cu literatura lui Beckett, cand cu cea a lui Poe, cand cu cea a lui Cehov. Sunt derutati sarmanii critici. Eu cred doar ca literatura Ludmilei Petrusevskaia seamana foarte bine cu viata.
Caci, desi poate ca nu ne place, asa, nu altminteri este viata: nuntile sunt adeseori doar intalnirea a doua epave intr-un ultim port („Dar uite acum istoria tinerilor: amandoi au trecut prin prabusirea timpului, ea l-a iubit pe altul, ala pe alta, acesti altii au parasit cuibul lasandu-i pe ceilalti singuri. Si ea a plans in hohote, a rugat, s-a lamentat, dar el nu a plans, nu a rugat, nu a spus nimic cu voce tare, dar a ramas si el cu buza umflata. Au fost parasiti. Si deodata ei s-au uitat, parasitii, unul la altul si au zburat, au zburat unul spre altul, s-au unit, si-au gasit o oarecare alinare, doi renegati, doua rebuturi minunate aruncate de iubitii lor ca niste mortaciuni […].“).
Si asteptarea unei ore anume (ora sapte!) pentru a incepe fericirea e intim umana, caci omul este un animal irational, superstitios, un animal stupid care isi ascunde bine prostia in spatele credintei, in magie. Si desfraul celor trecuti de tinerete e o parte a existentei – aceasta dorinta zilnica de sex satisfacator.
Nu te poti lupta cu asa ceva, asa cum intotdeauna vor exista parinti si mai tarziu bunici care vor pazi cu pusca in mana castitatea fiicelor si nepoatelor personale, imuni si ei la trairile celor pe care le pazesc. Petrusevskaia a inteles.