Stiu ca nu asa se construieste democratia, ca ar fi un gest defetist, ca lumea nu se poate schimba daca nu ne implicam in schimbarea ei, ca, dincolo de rezultate, votul este o dovada de maturitate democratica, iar un bun cetatean merge la vot, oricat de dezamagit ar fi de societate. Stiu toate astea si le-am spus si scris eu insumi de zeci de ori. Am crezut ca asa e. Am crezut ca votul onest conteaza, ca utilitatea lui se va vedea in timp.
Nu mai cred. De exemplu, stiu deja cine va fi viitorul primar al orasului in care traiesc. E acelasi: fostul candidat USL, ieri aliat al PSD-istilor, astazi critic incrancenat al lor, maine, poate, iarasi prieten si aliat cu dusmanii politici de azi. A fost un primar slab, votat din lipsa de optiuni, si va fi votat iarasi, din inertie. Si asta inca e in regula – adica e regula acceptabila, broasca pe care o poti inghiti. Am vazut insa un sondaj care arata ca in diverse localitati din Romania, inclusiv in efervescenta noastra capitala, candidatii la primarie cu cele mai mari sanse de castig sunt fosti primari sau demnitari anchetati penal, ba chiar condamnati definitiv la inchisoare – cu suspendare sau cu executare, nu mai conteaza.
Si, pana la urma, asta mi-a retezat elanul civic. Poate ca ma insel, dar am impresia ca o buna parte din populatia Romaniei (sau cel putin din populatia care merge la vot) nu considera ca o condamnare penala l-ar descalifica pe un lider al comunitatii, ba chiar dimpotriva. Alegatorii au coborat demult stacheta pretentiilor foarte-foarte jos. Am auzit cliseul „Sa fure, dar macar sa faca si ceva pentru oameni“ pana mi s-a acrit.
Fiindca hotia, traficul de influenta, trucarea licitatiilor, relatiile de afaceri dubioase, angajarea sotiei, amantei sau fratelui sunt lucruri normale intr-o Romanie democratica. Nu legale, sigur, dar normale, firesti: cum sa-l lasi pe frate-tau fara o slujba buna, intr-un loc caldut, cand esti ditamai primarul? Cum sa nu vari si tu mana in butoiul cu miere al bugetului? Asta e suparator si demobilizant: gandul ca o buna parte dintre cetatenii Romaniei considera astfel de lucruri absolut firesti. Ca daca ar fi in locul acelor primari condamnati pentru deturnare de fonduri sau trafic de influenta, ar face si ei la fel.
Nu cred ca exagerez. Am remarcat ca personalitati politice angajate cu indarjire in lupta impotriva coruptiei – ca Monica Macovei, de exemplu – au parte de o imagine publica mult mai proasta decat primari ca Piedone sau ca supraveghetorul de amante de la carma Iasului. Nimeni nu-i iubeste pe justitiarii incrancenati, oameni fara suflet si sentimente, care nu vor sa priceapa profunda umanitate a tentatiei de a fura si de a-ti aranja familia extinsa pe banii statului.
Asa mi-am amintit de o povestire satirica de-a autorului rus-sovietic Mihail Zoscenko. O schita banala, cu un unchi care isi intalneste nepotul intr-un tramvai moscovit. Numai ca unchiul era taxator pe tramvai si, in prostia lui, a insistat ca nepotul sa plateasca si el biletul, la fel ca toata lumea. Nepotul s-a revoltat grozav, a inceput sa faca scandal si, lucru foarte firesc, toti calatorii au sarit sa-l apere, acuzand cainosenia unchiului controlor. Pai, chiar asa, cum sa-ti taxezi propria ruda? Daca ai la dispozitie un tramvai, nu-i normal sa-ti lasi rudele sa calatoreasca gratis cu el?
Orbiti de statutul nostru de tara europeana, uitam cat de mult seamana Romania postcomunista cu Rusia: o societate de extractie rurala, in care spiritul civic e mai degraba un slogan decat o realitate, iar interesul public e o vorba mare si gaunoasa. Avem ceea ce ne dorim – adica ce isi doreste majoritatea. Iar majoritatea nu e morala, ci doar resentimentara. Intre timp am invatat ca nu mai are nici un rost sa te pui impotriva ei. Dar macar pot sa ma retrag. Si sa dau din cap cu amaraciune, gandindu-ma la ceea ce am visat ca o sa fie Romania – si n-o sa fie niciodata.