Insa cine traieste in Bucuresti poate confirma zilnic aceasta paralela – aproximativa, sigur. Masina la romani e adesea tichie de margaritar. E ilustrarea unei defulari. E simbol al statutului social, desi functia asta incepe sa cam piara. Si e, intr-o anumita masura, si o necesitate. In ce masura, asta o pot spune doar cei care stau in blocajele de circulatie din marile orase – cu retele de transport in comun proaste si ineficiente, cu sosele supraaglomerate si trotuare invadate de gandaci mecanici.
Intre timp, obsesia recurenta a locuitorilor acestor orase mari e cea a locurilor de parcare. In Timisoara, de exemplu, sute de metri patrati de spatiu verde au fost macelariti pentru a construi parcari mai mici sau mai mari, dar foamea soferilor nu s-a potolit. Liderii oraselor promit parcari, soferii cer parcari, betoanele se inmultesc, spatiile urbane devin sufocante – dar parcarile tot nu ajung. Devine absurd.
E stupid sa crezi ca solutia eficienta e construirea unor noi spatii de parcare. In tarile occidentale s-a renuntat demult la asemenea solutii falimentare, care degradeaza orasele si nu rezolva nimic. Iar asta o poate vedea oricine are o farama de creier logic. Conform unei statistici oficiale a DRPCIV, in Romania celor vreo 20 de milioane de locuitori sunt inmatriculate 6,6 milioane de masini. In Bucuresti sunt peste un milion. Asadar, in capitala ar fi nevoie de vreo doua milioane de locuri de parcare – fiindca de obicei oamenii merg cu masina de undeva altundeva (de acasa la lucru si inapoi) si in ambele locuri trebuie sa-si lase masina. E treaba primariei unde.
Revenind la comparatia cu America, Romania nu e tara distantelor mari. Putini sunt cei care fac naveta cate o suta de kilometri pana la locul de munca. Iar Bucurestiul, daca tot am folosit exemplul asta, e cel mai aglomerat si mai poluat oras din Uniunea Europeana. In ritmul actual, blocajul e inevitabil.
Asadar, nu de locuri de parcare accesibile e nevoie, ci dimpotriva: de locuri de parcare tot mai costisitoare cu cat te apropii de centrul orasului si, in paralel, de o dezvoltare inteligenta a transportului in comun. Nici restrictionarea traficului automobilelor personale n-ar fi tocmai o idee rea. Am stat o data la o intersectie (din Timisoara, nu din Bucuresti) si am urmarit masinile care treceau pe sosea: aproape toate acele vehicule, concepute sa transporte patru-cinci oameni, aveau inauntru cate un singur om, rareori doi. Si toti erau nervosi ca nu pot inainta mai repede.
Nici n-ar fi ceva nou. La sfarsitul anului trecut, in Milano si Roma a fost interzisa complet circulatia masinilor timp de cateva zile – e drept, doar cate sase ore pe zi. S-ar putea sa fie doar inceputul. Si nu cred c-a fost foarte rau.
Dar, se va spune, de masini avem nevoie! Cum sa circulam altfel. Nu, nu avem nevoie neaparat. Eu am petrecut patru luni in Elvetia si am putut sa ajung oriunde mi-am dorit, in oras, la aeroport, in orice loc din orice canton, doar cu trenul, autobuzul si tramvaiul, fara sa pierd vremea, fara sa astept mai mult de un sfert de ora. E drept, era Elvetia, existau sosele foarte bune, exista transport in comun si o retea de cale ferata.
Doar ca acesta e un cerc vicios. Indirect, milioanele de masini din Romania influenteaza si degradarea transportului in comun sau a celui pe linia ferata. Toata lumea vrea autostrazi, ca sa experimenteze si bucuriile blocajelor de circulatie in afara orasului. Fiindca ce-ar fi romanul, bietul, fara masina? Si fara locul, adica locurile lui de parcare, pe care neaparat trebuie sa i le faca primaria, ca de-aia e primarie. Mai departe e greu sa gandim. Chiar si in orele in care stam si asteptam pe sosea.