In contextul actual, in care grija fata de sanatatea individului si fata de mediul inconjurator a devenit una dintre marile teme ale discursului public pe toata planeta, ducand chiar la exagerari isterice, ca orice tendinta globala, zau ca merita macar atat.
Fiindca exista ceva suparator in zona aceasta a discursului militant de tip ecologist sau environmentalist, cum i se spune mai nou in romgleza de ONG. Exista o discrepanta intre discurs si actiune, intre vorba si fapta, un fariseism asumat atat la nivel individual, cat si institutional. La primul nivel, cel individual, l-as rezuma plastic (desi poate un pic simplist) cam asa: „Orice activist ecologist care detine o masina personala e un ipocrit“.
E penibil sa militezi impotriva incalzirii globale, a poluarii, a degradarii stratului de ozon si a altor rele aduse, printre altele, de motoarele cu combustie interna, dar in acelasi timp sa te folosesti de aceasta realizare – altfel, utila, nu? – a stiintei moderne ca sa amplifici personal raul impotriva caruia lupti.
La fel stau lucrurile si cu organizatiile de mari dimensiuni (culminand cu statele nationale) care se declara hotarate sa lupte din rasputeri impotriva schimbarilor climatice, a poluarii urbane, a bolilor cronice si a ce-o mai fi: intre declaratii si actiuni exista o discrepanta ipocrita, pe care insa n-o mai remarcam, din pricina zgomotului propagandistic, a surlelor si trambitelor cu care se anunta nimicurile, pentru a trece sub tacere lucrurile mai importante.
Sa luam deocamdata doar un mic exemplu, care tine de sanatatea populatiei. Cam peste tot in lumea civilizata si chiar in cea mai putin civilizata, cum e Romania, s-au luat masuri radicale impotriva fumatului in spatii publice, definitia spatiului public fiind extinsa tot mai mult, pentru a reduce impactul pe care il are fumul de tigara asupra nefumatorilor. Curentul antifumat a luat avant in ultimele decenii mai intai in Statele Unite, tara pe care europenii o critica, uneori o si dispretuiesc, dar o imita mereu. Au aparut si exagerari – nici nu aveau cum sa nu apara –, ici si colo s-a declansat si un mecanism propagandistic de demonizare a fumatorilor, dar in esenta ideea initiala este una generoasa si are justificari multiple, inclusiv de ordin medical. Fumatul le face rau nu doar fumatorilor, ci si fumatorilor pasivi (ce-i drept, asta mai degraba in spatiile inchise), caci fumul de tigara, ca aproape orice produs de ardere, este toxic. E fapt dovedit ca expunerea la fum sporeste riscul de cancer pulmonar, de boli respiratorii si cardiovasculare si multe altele.
Nu la fel stau lucrurile in ceea ce priveste atitudinea fata de vehiculele cu combustie interna. Evident, se stie ca gazele eliminate prin arderea combustibililor fosili sunt daunatoare, mult mai daunatoare decat ale tigarilor. La urma urmei, nu poti compara un fumator care consuma, sa zicem, douazeci de tigari pe zi cu un motor care arunca in atmosfera reziduurile poluante ale catorva litri de motorina sau benzina. Si totusi azi fumatorul e mai demonizat decat proprietarul de masina. Mi-amintesc cum o doamna care mergea pe trotuar a iesit netulburata dintr-un nor de fum de esapament inecacios, dar s-a strambat nemultumita cand pe langa ea a trecut cineva cu o tigara aprinsa. Daca ar fi fost o scena de film comic, as fi ras. Numai ca era doar o dovada a universalitatii trendurilor globale: remarcam raul (sau binele) mediatizat, urmand opinia majoritara – care e si ea rezultatul unor tendinte induse.
S-ar putea spune ca e exagerat sa compari fumatul cu dreptul de a detine o masina personala. Probabil ca da; doar ca depinde in ce sens. La urma urmei, grosul noxelor care inabusa marile orase ale planetei nu de la tigari provine.
Insa despre asta o sa mai scriu saptamana viitoare.