Politicieni romani si moldoveni deopotriva au sarit ca arsi, unii s-au repezit sa-l parasca pe ambasador la seful lui, Obama, iar linia generala a discursurilor moldo-romane a fost cam aceeasi: amestecul in treburile interne, aspiratia spre unire a cetatenilor celor doua tari, istoria dureroasa a romanilor din Basarabia. In general, ipocrizia s-a amestecat cu interesul electoral si gargara politica a rupt zagazul bunului-simt.
Chiar si poporul, prin reprezentantii lui cei mai zgomotosi, comentatorii on-line, s-a aratat la fel de revoltat. Cum isi permite un american, unul dintre jandarmii planetei, sa ne interzica unirea cu fratii nostri de peste Prut? Ca asa le spunem in discursurile oficiale de mai bine de un sfert de secol: fratii nostri. Cand citesti astfel de declaratii, ai impresia ca si tara asta, si tara cealalta sunt pline de oameni gata sa se repeada la granita de pe Prut si sa faca pod de flori, sa sece raul ala dintr-o sorbire, vorba poetului, orice, numai sa implineasca mai degraba unirea fratilor.
In realitate insa lucrurile nu stau asa. Daca ar fi sa discutam fara ipocrizie, Republica Moldova – sau, daca vreti, Basarabia – nu a fost nici inainte de Marea Unire una dintre mizele romanilor. Ea a intrat in componenta Romaniei Mari ca un soi de bonus, gratie caderii Imperiului tarist, si n-a fost niciodata tratata pe picior de egalitate cu celelalte provincii unite cu Romania Mica. A fost un fel de ruda mai saraca si mai prost tratata de guvernele interbelice, iar basarabenii au fost vazuti dinspre centrul romanitatii ca niste tarani nu foarte civilizati si, in mare parte, rusificati. Perceptia aceasta s-a pastrat pana in ziua de azi: dincolo de retorica ipocrita, stereotipul basarabeanului in Romania are mai degraba valente negative: figurile lui reprezentative sunt racketul traficant (de droguri, arme, tigari) si prostituatele basarabence. Altfel, ne place Basarabia, poate mai putin basarabenii, iar toate sondajele arata ca romanii sunt in favoarea unirii celor doua state. Numai ca, atunci cand vorbesc de unire, romanii pomenesc cateodata de „alipire“ sau „recuperare“, caci in mintea celor din partea aceasta a Prutului Republica Moldova e o proprietate ce ne-a fost furata si pe care trebuie s-o recuperam, chiar daca e populata cu moldoveni si rusi, nu cu nemti organizati si aristocrati rasati.
De cealalta parte a Prutului, lucrurile arata si mai prost pentru unionisti. Doua sondaje recente, facute de Magenta Consulting si de IMAS Moldova, arata ca procentul celor ce si-ar dori unirea cu Romania e, in cel mai bun caz, de maximum 28%, iar in cel mai rau, de 13-14%. Altfel spus, moldovenii nu prea se inghesuie sa se uneasca iar cu patria-muma sau cum i s-o mai zice acum, in ciuda declaratiilor politicienilor – si, din pacate, in ciuda patriotismului romanesc autentic al unor intelectuali de elita din Basarabia. Explicatii ar fi multe, de la proasta imagine pe care o are „stapanirea romaneasca“ (cum e numita acolo perioada istorica a Romaniei Mari) pana la aparitia si dezvoltarea unei constiinte identitare moldovenesti, partial diferita de cea romaneasca.
Cam asa stau lucrurile cu aspiratia spre unire a celor doua popoare: exact cum a spus-o – e drept, nu foarte diplomatic – ambasadorul american la Chisinau. Noi nu vrem o unire intre egali, intre doua state suverane, ci doar sa ne stimulam orgoliul de tara (mai) mare, care isi redobandeste provinciile subordonate, iar ei, marea majoritate a moldovenilor, nu vor unirea cu Romania, in care vad o noua anexare.
Poate ca peste zece, douazeci, o suta de ani lucrurile se vor schimba, dar astazi aceasta e realitatea. Restul e retorica si ipocrizie.