S-a intamplat pe la inceputul anului 1990, in iarna, cand eram in anul intai la Filologie. Tara ardea de atata febra a transformarilor si peste tot se faceau lucruri noi, cu oameni mai mult sau mai putin noi. Si intr-o zi unul dintre colegii mei vine si-mi spune ca s-a ivit o sansa extraordinara, de care am putea profita amandoi. In Timisoara urmau sa vina mai multi fermieri si producatori de masini agricole din Statele Unite, care erau interesati de oportunitatile de afaceri proaspat aparute. Prin urmare, Partidul Liberal le organizase o sesiune de discutii cu agricultorii din Romania. Problema era ca nu aveau interpreti, asa ca organizatorii s-au gandit sa apeleze la studentii de la Engleza. „Si ne platesc?“, am intrebat. „Sigur, o suta de lei – sau doua, nu mai stiu exact.“ O suta de lei era foarte mult pentru un student care fuma Carpati cu trei lei pachetul. „Dar nu asta e important“, a continuat colegul meu. „O sa se dea si niste burse de studiu in America si daca mergem acolo, iti dai seama…“ Aici colegul a facut o pauza dramatica, dupa care a adaugat grav: „Gheo, vor fi… tare multe burse“.
Atunci, in februarie-martie 1990, pentru un roman oarecare o iesire pana la Budapesta sau Viena era o aventura de povestit nepotilor. America… America era un vis.
Si-apoi, mi-am zis eu, bursa-nebursa, o suta de lei nu-s deloc de lepadat. Ce sa mai zic de doua? Traiasca Partidul Liberal.
Asadar, am mers si am facut pe interpretii: noi doi si inca un coleg, fiecare in cate o sala de treizeci-patruzeci de oameni. Faceam asta pentru prima oara, fara nici un fel de pregatire, fara sa stim ce inseamna sa traduci succesiv si rapid din engleza in romana si invers. Iar oamenii aceia nu erau deloc interesati de cunostintele noastre din opera lui Shakespeare, Keats sau Wordsworth. Ei vorbeau despre semanatoare, prasitoare, tipuri de soluri, seminte, culturi, despre tractoare cu diferite dotari, despre hectare si acri, despre tehnici de insamantare, rotatia culturilor si alte lucruri pe care abia daca le pricepeam in romana. Pana la urma, cu bunavointa si explicatii colaterale, ne-am descurcat. Am stat si-am repetat cu indarjire, dintr-o limba in alta, tot ce spuneau americanii si romanii (majoritatea ingineri de CAP), s-a facut o scurta pauza de cafea, iar pe la ora 16 americanii au plecat sa ia o gustare. Noi am fost rugati sa asteptam. Cum pierduseram masa de la cantina, ne-am multumit sa ne taiem foamea cu niste cafea.
Apoi am reluat discutiile: tractoare, prasitoare, bovine, productie de lapte, mulgatoare mecanica… afara se intuneca, pierdeam si cina de la cantina, stomacul imi scheuna, dar stiam ca mai incolo, peste vreo ora, ma astepta o suta de lei, poate chiar doua, iar apoi chiar o bursa. In America!
In fine, am incheiat onorabil si, cand tanarul liberal care ne oferise sansa intalnirii cu americanii a aparut sa-si culeaga oaspetii straini, colegul meu s-a dus timid spre el si l-a intrebat de bani. „Pai, care bani?“, a zis omul, un pic iritat, insa a continuat rapid, conciliant: „Ganditi-va ca ati facut asta pentru partid“. „Noi nu suntem membri PNL“, i-a zis nedumerit colegul. „Veniti la noi la sediu, sa va inscrieti. Va primim cu drag, mai ales acum“, a replicat tanarul om politic. Si a plecat, cu tot cu americani. Noi ne-am intors la camin lihniti de foame, cu ochii arzandu-ne de oboseala si picioarele tremuratoare.
Nu ne-a mai contactat niciodata nimeni pentru bursele in America. Ce-i drept, peste ani am ajuns acolo si eu, si colegul meu. El traieste azi in California. M-am intrebat uneori si ce s-o fi ales de tanarul politician care ne-a oferit prima noastra experienta de interpreti de partid. Dar, una peste alta, liberalii mi-au ramas datori cu o suta de lei – sau, poate, doua. Plus dobanda aferenta celor 26 de ani care au trecut, c-asa-i in economia de piata. Bursa, treaca de la mine, o las celor mai tineri.
Si tot nu stiu cu cine o sa votez la alegerile din iarna.