Nu cred ca sunt singurul. Asa cum banuiesc ca nu sunt nici singurul care, din cand in cand, in decembrie, fac un exercitiu de istorie personala contrafactuala, in care imi imaginez cum ar fi aratat traseul vietii mele intr-o Romanie ce-ar fi ramas comunista si dupa 1989. Ca sa nu uit si, poate, ca sa nu cred cumva – ca atatia romani de astazi – ca acea intorsatura a istoriei mari m-a lipsit de cine stie ce sanse sau avantaje, astazi disparute.
As fi terminat Facultatea de Filologie (azi Litere) in 1993, cu rezultate mai slabe decat am avut in realitate si, probabil, cu o usoara inclinatie spre alcoolism. Alcoolul era una din putinele metode de defulare in atmosfera cenusie si deprimanta a epocii si imi aduc aminte ca in primul semestru de facultate, in toamna lui 1989, imi facusem obiceiul sa iau dupa-amiaza „una mica“ in drum spre facultate, ca sa rezist la cele patru ore de seara dupa cele sase de dimineata. (Nu stiu de ce, dupa revolutie n-am mai simtit nevoia respectiva.) Dar asta n-ar fi contat prea tare: dupa terminarea facultatii as fi primit oricum o repartitie la sute de kilometri de casa, probabil intr-un sat din Moldova sau Ardeal, unde as fi ramas minimum trei ani.
Profesor sau orice altceva intr-un oras mare – in Timisoara, asa cum imi doream – n-as fi ajuns. Unii poate isi amintesc ca marile orase erau inchise pentru cei care nu aveau domiciliul acolo: nici sa fi gasit o slujba in Bucuresti sau Iasi, n-ai fi putut sa o obtii decat cu niste relatii (pile) puternice.
Si-apoi mai aveam – cum banuiam, dar nu stiam sigur – si un dosar de urmarire la Securitate, care mi-ar fi blocat potentiala „ascensiune profesionala“. Desi aici mai exista o varianta, destul de posibila: mi s-ar fi propus inca din facultate sa devin informator, ceea ce mi-ar fi spalat „pacatul“ dosarului si mi-ar fi oferit si unele avantaje, adica – sa zicem – un post in Timisoara. Era o practica obisnuita si am prieteni care au fost ispititi cu acelasi tip de pact. L-as fi refuzat? Acum zic ca da, evident, dar habar n-am cum ar fi rezistat pustiul de douazeci si ceva de ani unui amestec de amenintari violente si promisiuni atragatoare. In fine, sper ca, probabil din incapatanare, as fi refuzat. Si as fi ramas profesor de romana ori engleza intr-un sat indepartat, unde sunt mari sanse sa fi devenit alcoolic de-a binelea. Ca multi altii din generatiile de sacrificiu anterioare.
As fi ramas impreuna cu Alina, sotia mea? Sper ca da, desi ne-ar fi fost mult mai greu: ea era studenta in Iasi, eu in Timisoara. Ce spun eu acum nu suna prea frumos, dar in epoca postrevolutionara puteam chiuli de la cursuri chiar si o saptamana intreaga in fiecare luna, ca sa ne intalnim, ceea ce am si facut. Recuperam noi cumva. In anii comunismului am fi riscat exmatricularea. Si zau c-ar fi fost pacat!
De scris poate ca as fi scris. Science-fiction, asa cum faceam in anii 1980. Acolo libertatea imaginatiei era mai putin ingradita, iar cenzura mai relaxata. M-as fi bucurat daca as fi publicat o data, de doua ori pe an cate o povestire intr-una din rarele reviste de profil sau, vis feeric!, in Almanahul Anticipatia. O aparite intr-o antologie colectiva ar fi fost un prilej de betii glorioase. Intre timp m-as fi straduit sa imi fac un sistem de relatii la magazinele de alimente si de imbracaminte, la librarii, peste tot – si nu-s foarte bun la asta. As fi facut foame, asta-i sigur.
Poate ca la un moment dat as fi primit o locuinta intr-un bloc al specialistilor. As fi asteptat sa moara Ceausescu si sa avem si noi paine si unt si zahar la liber. M-as fi tarat incet-incet catre pensie, pe care generosul stat o acorda tuturor membrilor clasei muncitoare. Si, in general, n-as fi facut nimic din ce imi doream. Sau, poate, as fi fugit peste granita si nu m-as mai fi uitat niciodata in urma, la comunismul cel bun din Republica Socialista Romania.