Scumpe domnule Cohen, va scriu acum, cand ati inceput o calatorie ceva mai indelungata spre lumina, fiindca tocmai am citit Frumosii invinsi.
Stiu, stiu ca este o carte-cult si ca ar fi trebuit de multa vreme sa ma aplec asupra ei. Nu am indraznit, pentru ca pentru mine dumneavoastra chiar ati ajuns si ati ramas un poet minor, iar in poetul minor eu vad tot Everestul literaturii. Nu am vrut sa constat ca sunteti un romancier ratat, desi totodata consider ca nici un scriitor nu este ratat. Toti oamenii care scriu se salveaza.
V-am vazut candva la Bucuresti, domnule Cohen. Ploua mult in noaptea aceea, iar dumneavoastra erati aproape octogenar. Va daruiati pe scena cu o eleganta de moda veche si buna. V-am iubit si mai mult si tot nu am indraznit.
Abia in ziua in care ati inceput calatoria am deschis, pentru prima data, Frumosii invinsi. Am simtit, daca nu e prea mult, o chemare. Am avut inspiratie, pentru ca aici, in aceasta carte, pe care nu stiu cati o mai deschid in secolul XXI, am gasit cele mai frumoase randuri pe care ni le-ati lasat. Chiar aici, nu in poeziile dumneavoastra cunoscute si fredonate pe tot globul pamantesc.
Aici am gasit, pur si simplu, o definitie exacta a toate cate sunt pe lume. Ati inteles totul, domnule Cohen, si ati scris totul.
Dati-mi voie sa va reamintesc acest fragment: „Toate lucrurile disparate ale lumii, aripi diferite ale paradoxului, fetele de moneda ale problemelor, intrebarile insotind ruperea petalelor, constiinta de forma foarfecilor, toate polaritatile, obiectele si imaginile lor si lucrurile ce nu lasa umbra si exploziile zilnice de pe strada, o fata si apoi cealalta si durerea de dinti, exploziile ce poarta doar nume diferite, pe toate le strapunge acul meu, iar eu insumi, fanteziile mele, tot ceea ce a existat si exista, suntem parte dintr-un colier de incomparabila frumusete si lipsa de sens“.
Domnule Cohen, mi-ati dus cordul intr-o asemenea stare de exaltare incat mi-am invitat inima la dans si am dansat cu inima mea, printre cele cate sunt pe lume, in acest paradis foarte evreiesc al luciditatii si al puterii de a intelege, intotdeauna pe de o parte si pe de alta parte.
Am crezut ca mai mult nu se poate, domnule Cohen, am crezut ca nimeni, niciodata, nu va scrie ceva mai frumos si mai adevarat. Bineinteles ca am gresit. Fiindca la cateva pagini distanta erau asezate, pentru totdeauna, intocmai aceste cuvinte: „Intotdeauna mi-am dorit sa fiu iubit de Partidul Comunist si de Mama Biserica. Mi-am dorit sa traiesc intr-un cantec folk, precum Joe Hill.
Mi-am dorit sa plang pentru nevinovatii pe care bomba mea avea sa-i schilodeasca. Mi-am dorit sa-i multumesc taranului tata de familie ce ne-a hranit cand eram fugari. Mi-am dorit sa am maneca dreapta a camasii indoita la jumatate, iar oamenii sa zambeasca atunci cand salut cu mana care nu trebuie. Mi-am dorit sa fiu impotriva bogatasilor, chiar daca unii dintre ei l-au citit pe Dante: inainte de a-i fi omorat, unul dintre ei avea sa afle ca si eu l-am citit. Mi-am dorit ca portretul meu sa fie purtat in Pekin, cu un poem caligrafiat in josul umarului.
Mi-am dorit sa zambesc dogmei si totusi sa ma sacrific luptand impotriva ei. Mi-am dorit sa infrunt masinariile Broadwayului. Mi-am dorit ca Fifth Avenue sa-si aminteasca de potecile sale indiene. Mi-am dorit sa vin dintr-un oras minier, cu apucaturi grosolane si convingeri primite de la un unchi ateu si betiv, rusinea familiei. Mi-am dorit sa traversez America intr-un tren inchis, sa fiu singurul alb pe care negrii il vor accepta la conferinta lor de pace. Mi-am dorit sa particip la cocteiluri purtand o mitraliera“.
De aceea, scumpe domnule Cohen, de aceea imi doresc, imi doresc in regim de urgenta sa va intalnesc si sa va salut cu mana care nu trebuie si, daca nu e prea mult, sa va imbratisez nu ca pe un zeu, dar nici mai putin – ca pe un frate.