Scumpe domnule Orwell, lumea se intoarce spre totalitarisme. Sunteti din nou la moda. Se inregistreaza tiraje record pentru Ferma animalelor si pentru 1984. Am rezervele mele fata de felul in care sunteti redescoperit.
Mi-ar fi placut, desigur, sa se citeasca mai mult Aspidistra sa traiasca!. Mi-ar fi placut sa se citeasca mai mult O fata de preot. Mi-ar fi placut sa se citeasca mai mult O gura de aer.
Toate aceste mari romane sunt prea putin cunoscute, si mai putin intelese, desi eu cu ele m-am deprins a va iubi. Nu va ascund: va atribui cea mai de pret dintre calitatile pe care le pot atribui unui scriitor: onestitatea in cautarea adevarului.
Scumpe domnule Orwell, traim intr-o epoca botezata – deja! – epoca postadevarului. Minciunile nu mai sunt minciuni, sunt adevaruri alternative. Aici am ajuns, aveati perfecta dreptate cand priveati, atat de lucid, deci sceptic, catre viitor, catre noi. Traim intocmai cum ati prevazut.
Dar nu acesta este motivul scrisorii mele. Va scriu pentru ca va iubesc prea mult pentru a nu va transmite ca abia acum am citit Fara un sfant prin Paris si prin Londra. Abia acum!
Stiam bine ca ati facut foamea, ca v-ati autoimpus saracia, pentru a putea ajunge in inima vietii la om. Eram indragostit de Gordon Comstock, poetul placerilor londoneze, cel care a declarat razboi banilor, si m-am cutremurat la acel capitol din O fata de preot in care iau cuvantul cersetorii Londrei, in zori. Era limpede ca toate acestea le traiserati. Dar n-am stiut! Pana acum n-am stiut cat de departe ati mers in a trai ca un om care nu are nimic.
Fara un sfant prin Paris si prin Londraeste minunata si este groaznica, pentru ca este adevarata, fireste.
Domnule Orwell, cu aceasta carte ati explicat si ati salvat periferia, le-ati dat tuturor amaratilor, tuturor spalatorilor de vase, tuturor curvelor si tuturor celor care dorm pe banci prin parcuri o voce. Si ce voce!
Cine, dupa aceasta carte, va mai putea intra vreodata intr-un restaurant fara sa se gandeasca la ce e dincolo – in culisele bucatariei?
Domnule Orwell, traiul dumneavoastra – nu in boema, ci in cautarea autenticitatii – mi se pare, la rigoare, singura forma de existenta pe care merita sa o duca un scriitor.
Au trecut deceniile, v-a trecut si secolul, v-a trecut si mileniul, dar saracii nu traiesc mai bine. Boris, prietenul dumneavoastra Boris, gata intotdeauna sa viseze ca norocul e schimbator, e inca aici, si va fi intotdeauna aici! E plina lumea de Boris – pe sperantele lui se sprijina toata, prin Boris rezista.
Iar concluzia dumneavoastra – „N-am sa mai cred niciodata ca vagabonzii sunt niste ticalosi betivi si nici n-am sa ma astept ca un cersetor sa-mi fie recunoscator atunci cand ii dau un penny, si nici n-am sa fiu mirat ca barbatii care n-au de lucru n-au nici pic de energie, si nici n-am sa ma inscriu in Armata Salvarii. N-am sa-mi mai amanetez hainele (…) si n-am sa mai savurez o masa la un restaurant de lux. E un inceput.“
Domnule Orwell, ati trait precum ati scris, si nu e vorba despre marile sperante pentru care ati luptat in Catalonia, e vorba ca nu v-ati scutit de a intelege viata.
Iar, ca destin, nimic nu mi se pare mai mult.