„— Socoteste iute, mi-a cerut Moata, cit calatoreste soarele pe o raza pina sa ajunga la plaja? Si in cit timp stropeste toate nasurile cu pistrui?
— Cit timp fac pina la Calea laptelui? turuie Dana-dolofana ca o morisca. Ia zi, acolo zapada e din frisca?”
Ridic o sprinceana, fac doua cute-a incruntare pe frunte si dau sentinta: „iti trebuie o metoda foarte, foarte stiintifica pentru a plamadi o poveste”.
Hipodrom pe o pirtie de ceata
Incep metodic, cu personajele… De exemplu, Pirpirel. Da, nu va mirati, e un nume la fel de bun ca oricare altul. Pirpirel, ziceam, n-ar avea alta menire in povestea asta decit sa se intrebe daca nu cumva Pamintul e agatat intr-un cui. Si daca e, atunci ce fel de cui e cuiul? Iar daca nu-i, cum de sta el, asa, suspendat? „Poate oricind sa alunece! Pe ce? Pe sine? Pe patine? Pe o pirtie de ceata? Sau pe un derdelus de spuma, ca la mare, in vacanta?”
Sau Pustiulica (stiu, stiu, dar pret de o poveste nu-i rau sa te cheme astfel). Pustiulica a aflat ca la poli noaptea tine mai mult decit un vis de-al lui. Si vrea sa le aduca „o inima fierbinte, sa-i mai consoleze, sa-i mai alinte. Si-o sa ia cu el un intreg popor: de exemplu, maimutele, care sint totdeauna puse pe sotii, pe veselie, sau pasarea colibri, care e foarte hazlie. Cangurul o sa-si dea puii pe derdelus, iar zebrele o sa deseneze cu tus un hipodrom pentru struti.
— Adica tu vrei sa muti jungla pe calota de gheata?
— Ce, nu e o idee mareata?”
Iar daca tineti mortis, o sa fie si o fetita. Ninita cea cu „glas de catifea si zimbet de acadea. Are si ochi de cicoare, din care se scutura stropi de racoare”. Si, ca orice fetita, fie ea chiar inventata, tine neaparat in poale o papusa. „Toti o acuza ca prea o rasfata. Dar papusa numai in bratele ei prinde viata. Au dreptate si jucariile sa stea uneori intristate. Vorbesc o limba misterioasa, pe care doar copiii o inteleg.”
Plastilina isi numara pistruii
Daca exista personaje, probabil ca ar trebui sa le dau si ceva de facut… Numai ca astazi mi-e atit de lene si somn, incit proclam „zi de odihna”. Asa ca. „Fetele nascocesc modele noi de impletit coditele si iscodesc intruna florile sa afle unde si-au cusut rochiile. Reta, rosie de ciuda, isi numara pistruii de pe obraz. Ninita isi primeneste sufletul compunind, ca de obicei, o poezie. Un trandafir rosu ca focul se jura sa-si lepede ghimpii de dragul ei. Baietii, ca baietii! Le bombardeaza cu scaieti, le trimit o ploaie de sageti si se tatueaza cu zeama de afine.”
Ma opresc. Nu-i bine, nici macar nu mai seamana a poveste. Pare deja copilarie traita in joc de-a baba oarba si ma simt de parca mi-as dezlega abia acum privirile, cind nu mai am ce pipai pe bijbiite. Si cind ma gindesc ca, totusi, „copiii m-au tot rugat, apoi mi-au picurat o lacrima drept in inima, inima s-a muiat, dar nu ca plastilina, ci ca zapada, cind o saruta primavara…”. Data viitoare, promit sa-mi iasa mai bine.
Alexandra Ioachim, Calatorie fara escala, coperta si ilustratii de Daniela Voiculescu, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1980.