Scumpe domnule Makine, am citit candva Fiica unui erou al Uniunii Sovietice si as exagera daca as spune ca mi-a schimbat viata, dar as exagera si daca as spune ca nu a facut-o. Cert e ca pe acea carte mi-am sprijinit multa vreme pofta de a-i cunoaste pe eroii de razboi din tara mea, dincolo de retorica oficiala. Asa am devenit ziarist.
V-am citit apoi Testamentul francez si am fost convins: sunteti un scriitor, intr-un timp in care atatia semneaza carti si nu se nasc scriitori niciodata.
Am aflat apoi ca tot dumneavoastra sunteti si Gabriel Osmonde, ba chiar ca va simtiti mai apropiat de acest pseudonim. Il citisem si pe Gabriel Osmonde, dar nu ma incantase – abia daca imi aminteam de o carte in care un cocosat obsedat sexual… In fine, avea o deranjanta vehementa de moralist in condamnarea moralistilor – e doar o parere. Nu ma apar, dar eram si foarte tanar la prima intalnire.
M-a interesat, desigur, biografia dumneavoastra: fiu al Siberiei, crescut intr-o nostalgie dupa imperiul cultural francez, in care se exileaza la o rascruce de epoci si unde o ia de la zero, dupa ce a ajuns sa doarma prin cimitire, crezand in forta puterii sale de a scrie carti… Iata un visator ciudat, capabil sa nu se lase zdrobit de viata, mi-am spus.
Apoi, din stricta intamplare, chiar cand erati pe cele mai inalte rafturi din biblioteca personala, am aflat un alt amanunt, care m-a ingandurat: Andreï Makine a fost recompensat cu Premiul Printul de Monaco pentru cariera sa literara. Asa deci!
Va scriu deschis: oricat m-as stradui, nu gasesc virtutile Principatului Monaco, in care vad numai o favela, un oribil ghetou al milionarilor. Candva, intors de acolo, i-am scris in contra ca si cum m-as fi intors din Coreea de Nord.
M-am indepartat de domnia voastra afland ca v-ati lasat impopotonat cu distinsa decoratie. Era alegerea mea, ma privea. Nu ma explic – ca atatia altii, relatez.
Aveam, asadar, cartea O femeie iubita in casa, o tot amanasem din motive pe care nu mi le mai amintesc, apoi am auzit istoria cu Printul, asa ca n-am deschis-o cativa ani, dintr-un orgoliu cat se poate de prostesc (ce orgoliu e altfel?) – orgoliul proletarului tradat.
Si subiectul cartii, de care auzisem (cum sa nu auzi de asa ceva?), mi se parea, de-acum, gandit in logica succesului comercial: tarina Ecaterina cea Mare, neindoielnic nimfomana, surprinsa intr-o simfonie de orgii sexuale, un cineast care incearca, cu disperare, sa gaseasca totusi putina iubire in viata acestei femei atat de puternice… Gaselnite! Un bestseller clasic: va fi pe placul cititoarelor.
Nu, multumesc!
Apoi, viata m-a imblanzit si chiar v-am citit cartea. Da, domnule, da! Un roman mare, care batjocoreste istoria, acest carnaval al ororilor, un roman care batjocoreste istoria care batjocoreste omul. O recuperare superba si a destramarii Uniunii Sovietice, o grozava pledoarie pentru singura idee care ne ramane noua, muritorilor, pura: evadarea. Si ce evadare mai mare decat iubirea insasi?
Domnule Makine, sunt afacerile dumneavoastra interne – si serile din cimitirele Parisului, si serile de gala in care vi se agata de gatul operei bogatii timpului prezent. Nu mai judec de mult decat textele oamenilor. Iar textul dumneavoastra atinge marea frumusete.
Oleg Erdmann este un personaj, Lurie este un personaj, Kuzin este un personaj, pana si cineastul german Pfister, cel care a filmat – atat de modern – acuplarea tarinei cu un cal, este un personaj, sarmanul oligarf Jurbin este un personaj…
Domnule Makine, dati-mi voie sa pastrez pentru totdeauna aceasta definitie a istoriei, pe care ati scris-o, chiar si fara sa va propuneti sa dati o definitie pentru totdeauna a istoriei: „Cerul a vazut toate astea, fara ca nici una dintre stelele lui sa se stinga de mila“.
Atat.