Sa zicem, cazul lui Ion si Gheorghe. Ii avem asa: (1) pe Ion cum crede el ca este, (2) pe Ion cum crede Gheorghe ca este si (3) pe Ion asa cum este el in realitate, respectiv (4) pe Gheorghe cum crede el ca este, (5) pe Gheorghe cum crede Ion ca este si (6) pe Gheorghe asa cum este el in realitate. Fix sase personaje care arareori se suprapun. Ba chiar as indrazni sa spun ca asta se intampla numai in teorie.
In viata noastra obisnuita, mai intotdeauna Ion poate fi mediocru in realitate, Ion sa se considere foarte destept, iar Gheorghe sa-l socoteasca pe Ion prost de-a dreptul. La randul lui, Gheorghe poate fi in realitate oleaca paranoic, Gheorghe sa nu aiba nici un dubiu despre sine ca-i normal la cap, iar Ion sa-l creada pe Gheorghe nebun de legat. Sau invers. Si tot asa, indiferent de atribut, un joc continuu intre realitate si inchipuirile lui Ion si Gheorghe despre sine si celalalt.
Stiu, pare complicat, dar, daca urmariti cu atentie, e o noima in schema asta. Lucrurile se complica si mai mult, atunci cand Ion si Gheorghe se apuca sa-si vorbeasca propriu-zis unul altuia, pentru ca aici mai intervine o chestiune delicata: contradictia dintre ce spune Ion sau Gheorghe si ce gandeste in mintea sa Ion sau Gheorghe.
Ca sa exemplificam, sa zicem ca Ion si Gheorghe sunt doi frati care au mostenit un cal. O posibila conversatie intre ei ar putea evolua cam asa:
— Bai, Gheorghe, eu zic ca cel mai bine e sa vindem calul si sa impartim banii – spune Ion, crezandu-se foarte destept.
„Bai, da’ prost ii Ion asta! Cum sa vindem noi calul, cand putem castiga bani frumosi folosindu-l la munca?“, se gandeste Gheorghe.
— Bai, Ioane, sincer nu vreau asta! Eu zic ca-i mai normal la cap sa-l tinem si sa-l punem la treaba pe rand – spune Gheorghe.
„Nu, ca Gheorghe asta ii nebun de legat! Ce dracu’ sa ne complicam noi cu gloaba asta?“, se gandeste Ion.
— Bai, Gheorghe, sincer mi se pare o idee asa, cam zurlie. Daca moare calul si nu ne alegem cu nimic? – spune Ion.
„Prostul asta de Ion sigur vrea sa ma fraiereasca, sa vanda el calul pe mai mult si sa-mi spuna mie ca l-a dat pe mai putin“, se gandeste Gheorghe.
„Nebunul asta de Gheorghe vrea sa pierdem calul“, se gandeste Ion.
— Adica tu ma crezi pe mine nebun?! – se enerveaza Gheorghe.
— Adica tu zici ca-s eu prost? – se enerveaza si Ion.
— Da, ba, cretinule!
— Tu vorbesti, ba, dementule?
— Mori, ba, retardatule!
— Ia-ti, ba, handicapatule, medicamentele si taci…
Si tot asa, pana cand eventual moare calul nefolosit, uitandu-se la Ion si la Gheorghe.
Insa, oricat de complicata si de absurda ar parea schema de mai sus, un lucru e sigur: cei trei Ion si trei Gheorghe incep sa se certe atunci cand Ion si Gheorghe considera fiecare in sinea lui ca numai unul – el insusi – are dreptate. Indiferent de subiect, de realitate, cearta e intotdeauna despre dreptatea fiecaruia, intr-un conflict etern pornit de la faptul ca fiecare se crede stapanul adevarului absolut. Si iese cu scandal cand nimeni nu-i capabil sa lase ceva de la sine, cand nici unul nu-i dornic sa afle cum sta cu adevarat situatia.
Ei, bine, acum inmultiti tripla divizare a unui roman (cum crede el ca este, cum crede un alt roman ca este si cum este el in realitate) cu discrepanta dintre ce spune si ce gandeste, cu suspiciunea continua asupra celuilalt, cu lipsa de incredere in orice autoritate sau valoare comuna predeterminata, cu lipsa educatiei de a-l asculta cu atentie pe celalalt, cu lipsa bunului simt de a incerca macar sa-l inteleaga pe celalalt, plus siguranta nestirbita ca el si doar el are intotdeauna dreptate, plus o intoleranta viscerala fata de orice nu pricepe – totul ori douazeci de milioane de oameni, de impartit la cateva mii de subiecte publice.
Si veti avea dimensiunea reala a haloimasului romanesc care ne guverneaza atunci cand ne apucam sa vorbim si, mai ales, sa facem ceva impreuna.