Mi-a devenit brusc antipatic. Oricum nu ma omor dupa barbatii in colanti daca nu-s balerini la opera sau actori in piese elisabetane, darmite cand ma taraie pe trotuar cu zdranganeaua de la bicicleta. Ridic mainile a exasperare – cum ar veni, care-i problema? „Sunteti pe pista mea de biciclete“, zice ala. „Ba nu“, zic eu, „pista incepe uite-acolo“. Si arat cu mana marcajul, la vreo 20-30 de metri in fata. Fiindca, in intelepciunea lor, administratorii orasului au desenat piste de biciclete pe trotuar asa cum au apucat: 200 de metri aici, pauza, alti 100 de metri mai incolo, alta pauza. „Si eu pe unde vrei sa ma duc?“, se enerveaza balerinul cu casca tuguiata. Aveam doua raspunsuri: unul neaos si grosolan, legat de originile fiecaruia dintre noi, si altul decent, formal si legal: acolo unde nu exista piste de bicicleta, ciclistii vor circula pe carosabil. Pe sosea.
Stiu, stiu: asa cum taranii erau odinioara sarea pamantului, biciclistii sunt azi sarea asfaltului. Ei lupta impotriva poluarii urbane, se deplaseaza eco si reduc aglomeratia de pe sosele, spre deosebire de nerusinatii de soferi, care mai si blocheaza pistele ciclabile cu masinile lor. Dar oameni suntem cu totii, soferi, biciclisti sau pietoni. Luptam cu totii pentru supravietuire in aglomeratia urbana.
Doar ca, de cand mersul pe bicicleta incepe sa fie perceput ca o forma de activism social, nu ca o simpla forma de deplasare dintr-un loc in altul, iar biciclistii devin un fel de emblema a culturii urbane responsabile, a crescut si stima de sine a acesui clan urban. Ba chiar, cum se intampla de obicei, a inceput sa dea pe de laturi. E-adevarat, in Romania biciclistii sunt mai oropsiti decat in tarile mai vestice. Ceea ce lor, acestei elite pe doua roti, nu li se pare corect si firesc. Si-atunci, printr-un fel de lege nescrisa, dar acceptata si aplicata tacit, la fel ca aceea care le permite soferilor sa parcheze oriunde, biciclistii au ocupat si ei trotuarul – sau ce a mai ramas din el. Si, in fata pietonului de rand, il iau in stapanire atata cat pot – adesea cu aceeasi aroganta de sofer.
Eu insumi sunt cand pieton, cand biciclist, circul asa, intre specii. Ca pieton, nu o data, la cate un colt de strada, m-am trezit cu cate un biciclist care vira in tromba si ma rata la mustata cu ghidonul. Intr-o dimineata unul dintre acesti eroi eco ai urbei a lovit-o destul de zdravan pe Alina – tot pe trotuar – si a doborat-o la pamant, dupa care a pedalat vioi mai departe. Iar acum cateva saptamani un copil lovit de o bicicleta pe trotuar a ajuns la spital cu contuzii serioase. Biciclistul a fugit si n-a mai fost gasit nici azi.
Asta e de fapt sursa iritarii mele de-acum: am remarcat ca in ultima vreme s-au indesit accidentele provocate de biciclisti pe trotuare. Aici nu-i vorba nici de civism, nici de ecologie, nici de drepturi sau legi. Pana la urma e doar o infruntare veche de cand lumea in regnul animal. Marile carnasiere, masinile, domina jungla urbana, ocupa ce teritoriu vor ele si alunga pe oricine din calea lor. In urma acestora, strecurandu-se pe unde mai ramane loc, vin pradatoarele mici, cu mai putine roti, care isi revendica trufase teritoriul atunci cand nu se confrunta cu vreun Jeep sau Hummer si, din cand in cand, dau iama in ierbivorele de pe trotuar. La capatul lantului trofic, mai mult mancati decat mancatori, sunt pietonii, cei vanati de toata lumea, si de lei, si de sacali, si de tigri, si de dingo in colanti. Iar viata urbana merge mai departe.