1.
Am auzit la radio de un eveniment intitulat ALEEA SENZORIALĂ, ce presupune amenajarea unor spații pentru copii prin care aceștia să poată simți cât de fain e să calce desculț pe grăunțe, pietriș de râu sau paie. Foarte frumos, nimic de zis.
Doar că – realizez brusc — eu mi-am trăit toată copilăria pe aleea senzorială. De regulă, papucii de orice fel erau un moft. Aveam niște pantofi, dar nu-i purtam – Doamne ferește! – decât de câteva ori pe an, cu ocazii extrem de speciale, gen mers la oraș și când mă arăta mama unor neamuri ori cunoștințe din alt sat. Aveam teniși sau adidași, dar nu-i luam decât la școală. În rest, la muncă sau la fotbal, nici să mă fi bătut careva nu i-aș fi purtat. Ca să nu-i stric. De altfel, de la umblat desculț pe toate coclaurile, picioarele mele și-au dezvoltat singure un fel de tălpi ca de teniși. Ori mai degrabă de ghete. Iar dacă ar fi ținut copilăria până la, să zicem, vreo douăzeci de ani, sunt convins că mama natură sau bunul Dumnezeu m-ar fi înzestrat încet-încet măcar cu o pereche de converși din propria-mi piele.
Cuie de toate mărimile, șuruburi, spini de salcâm, glădici, trandafir și prun sălbatic, piuneze (vai, câte piuneze!), caiele, potcoave, bucăți de tablă, pietre, bolovani, așchii de lemn și cărbuni încinși – sunt doar câteva dintre lucrurile cu care mi-a fost pavată aleea senzorială. Mai am și acum semne. Și pe tălpi, și pe creier.
2.
Am plecat de la serviciu, am fost la piață, am cumpărat două flori pentru ghivecele de piatră, un kil de ardei și-o coastă de porc. Cald-cald. M-am dus la supermarket și-am cumpărat usturoi, ulei, cafea, cipsuri, două sticle cu bere, pâine. Aaa, și-un borcan de muștar. Nu mi-am luat coș că mi-era lene să-l duc-aduc de la mașina parcată la mama-dracului. Am cărat totul în brațe. Cald-cald.
Am ajuns acasă, am cărat din portbagaj totul la ușă. Apoi am observat că n-am cheia. Am căutat în mașină, dar n-am găsit-o decât pe cea de la cutia poștală de pe gard. Mi-am amintit că pe aia de la casă am pus-o dimineață pe birou.
Mi-am aprins o țigară. Am găsit o gură de cafea într-o cană pe prispă. Am mai stat pe la ușă, am dat un ocol casei și m-am uitat pe geam înăuntru. În casă e frumos. Atât de frumos, că aș sparge-o. Totuși, nu. Am deschis cutia poștală de pe gard să văd ce a intrat la inbox în ultimul an. Doar spam: un cuib de viespi. Cald-cald.
Am deschis laptopul și scriu. Termin țigara, las totul la ușă și mă duc înapoi după cheia de pe birou.
3.
Opresc bicicleta, iau o sticlă de apă plată la jumate din frigider și i-o arăt vânzătoarei.
— Trei lei, zice ea.
Mie mi se pare cam scumpă. O fi pentru că-i de la Izvorul minunilor, îmi explic singur.
Cât caut portofelul prin rucsac, observ cu coada ochiului un tip cu pălărie:
— Dă-mi o țigară la bucată.
Vânzătoarea se întinde prin geamul chioșcului, îi pune tipului o țigară în gură, apoi îl scotocește în buzunarul de la piept, scoate mai multe bancnote, ia un leu, apoi îi îndeasă restul la loc.
— Și-un foc, zice tipul.
— Stai să plătească domnul.
Îi plătesc vânzătoarei, îi aprind tipului țigara cu bricheta mea, pe care o am în buzunarul de la spate al tricoului.
— Mersi, zice el. Mișto bicicletă. Cam cât costă una din asta?
Îi spun.
— Aaa, dar nu-i mult la cum arată. E oleacă de firmă, nu?
— Habar n-am, zic. N-am luat-o de fițe, am luat-o la ochi.
— Dar una de fițe cam cât e?
— Vreo mie-două de euro. Eu știu?
— Important e că arată bine, nu?
— Important e că merge.
— Îmi ridici și mie un pic pălăria de pe frunte.
Îi ridic pălăria.
— Mersi! Drum bun!
— Sănătate.
De la cot în jos, tipul cu pălărie nu are mâini.