Zilele trecute o furtună puternică a omorât opt oameni în vestul României. Sau, cum au remarcat unii comentatori, cam la fel de mulți câți omoară un uragan devastator într-unul din statele Americii. Deși poate că nu e foarte exact să spunem că furtuna a omorât oamenii. Aș zice că au fost și alte cauze, și alți vinovați.
Unul dintre morți, un tânăr de douăzeci și patru de ani, a fost ucis de poarta ornamentală de la intrarea în orașul Timișoara. Ca un semn de bun-venit. Pare o mostră de umor negru și, într-un fel, așa și e. Dar e și o ilustrare simbolică a realității românești. Între timp guvernul a decis crearea unui comandament de urgență – altul, dacă îmi amintesc bine – pentru această situație de urgență. Rămâne să vedem dacă acest comandament n-o să aibă și el nevoie de un comandament al comandamentului de urgență. Care să urgenteze urgența. Și așa mai departe. De înființat comandamente ne pricepem să înființăm.
Fiindcă asta s-a văzut cel mai clar în timpul (totuși) scurtei furtuni recente: incapacitatea administrațiilor, locale și naționale, de a preîntâmpina, anunța și controla astfel de nenorociri. Ocupați cu operațiuni de reabilitare, modernizare și înfrumusețare – palmieri, jardiniere, panseluțe și borduri, cinci euro panseluța, o sută, bordura –, edilii locali sunt luați mereu prin surprindere de fenomene care n-au legătură cu politica și afacerile cu iz politic. Poarta care acum a omorât un om în Timișoara fusese recent reabilitată, cum se spune în noua limbă de lemn administrativă, cu un buget de peste 50.000 de euro. Acum trebuie re-reabilitată, ca să spunem așa, măcar cât să țină măcar până la următoarea furtună. Cu o sumă mai mare, presupun, ca să fie mai trainică și mai frumoasă.
Așadar, până la urmă, o să și câștige cineva ceva din nenorocirea asta în care majoritatea oamenilor au avut de pierdut. Iar aici nu mă refer neapărat la viețile celor omorâți de furtună. Ele nu contează foarte mult: în România o viață de om e mai ieftină ca o bordură. Sau ca o panseluță. Se moare în spitale din cauză că înalții responsabili din Sănătate fac afaceri cu medicamente, se moare pe șosele din teribilism, aroganță și nesăbuință, se moare din cauză de dezinfectanți care nu dezinfectează, se moare în toate felurile posibile. Se moare în rahat – la propriu –, pentru că un elev cade în haznaua unei toalete de școală veche. Cum spuneam, viața unui om e ieftină aici.
E un ditamai paradoxul, pentru că, vorba marxiștilor, omul e cel mai prețios capital. Sau cel puțin în România ar trebui să fie. Și-așa am devenit o țară medie spre mică, cu o suprafață mult prea întinsă față de numărul de locuitori, în scădere vertiginoasă. Anul viitor o să sărbătorim centenarul Marii Uniri – îl vom sărbători, probabil, cu o populație mai redusă decât avea România în anul primului recensământ. Nu e tocmai realizarea la care visau Maniu, Mihalache și ceilalți.
Dar cui îi pasă? Noi trăim de azi pe mâine, într-o țară care merge înainte în virtutea inerției. Când se va opri, o să vedem noi ce-o să facem. Poate un comandament de urgență. Nu pot totuși să nu mă întreb: dacă la o furtună au murit atâția oameni, ce s-ar întâmpla în cazul unui cutremur de mare intensitate, pe care tot îl prevăd atâția clarvăzători ca pe sfârșitul lumii? Cam câte mii sau zeci de mii de oameni vor muri atunci? Și cum va reacționa comandamentul de urgență al unei administrații parcă încropite din resturile de la agapa repetenților?
Sau, să zicem, ce s-ar întâmpla dacă România ar fi, ipotetic vorbind, invadată de o armată cotropitoare? Oare cum – și mai ales când – ar reacționa administrația, înalții responsabili, comandamentele?
Probabil că la un moment dat ne-ar anunța americanii. Sau o să așteptăm până ce invadatorii ajung în Capitală, ocupă orașul și apoi învață limba română, ca să ne informeze ei ce s-a întâmplat. Iar noi o să le vindem panseluțe, ca să facă orașul frumos.