Cartea Fotbal plus ai mei și ai noștri (care cuprinde editorialele publicate de Radu Cosașu în săptămânalul „Fotbal plus“ între 1991 și 1997) a apărut la editura Polirom, în anul 2017.
Mult stimate domnule Radu Cosașu, dacă e adevărat că nimic nu te leagă de un jucător precum copilăria și mingea ei de cârpă, la fel de adevărat e și că nimic nu te leagă de un cronicar precum copilăria și ziarele pe care ai învățat să citești.
Mult stimate domnule Radu Cosașu, Fotbal plus mi-a limpezit biografia. Aveam opt ani când am citit prima mea gazetă și am știut de atunci cum vreau să îmi trăiesc restul zilelor pe pământ. Vă datorez acel început, dacă nu și tot ce a urmat.
Visul meu a fost atât de puternic încât îmi rezistă și acum, foarte târziu, în mileniul al III-lea, când ziarele, tot mai anacronice, tot mai vechi, cu echilibrul lor uitat, cu frumusețea conciziei din cronicile lor, sunt în anticamera ultimei treceri. Și uite că tot nu pot să îmi încep încă o zi pe pământ fără să știu ce s-a întâmplat în cea dinainte!
Citindu-vă pe dumneavoastră, cel de atunci, cel din Fotbal plus, și eu am vrut să fiu cronicar sportiv, și am fost. Am umblat tot pământul în trena acestei pasiuni și, cosașizând până la esență, am sfârșit foarte bogat sufletește.
Vă puteți, așadar, imagina emoția cu care am deschis această carte. Nu am putut să o citesc altfel decât cu o lacrimă în dreptul inimii, fiindcă, eseninând până la deznădejde, copil am fost cândva și altfel era totul.
M-am întors în anii aceia – în acea belle époque, când aveam opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece ani – cu o melancolie cumplită. Aceea a fost adevărata epocă de aur, dacă-mi dați voie.
Și chiar dacă nu-mi dați voie, tot așa voi scrie: timpul de dinainte, timpul de dinainte să ni se întâmple viața, e cel mai important lucru care ni s-a dat.
Pentru mine, copilăria a fost o continuă așteptare, de la un Fotbal plus la următorul. Am acasă o colecție de ziare care au cunoscut mutilarea și salvarea pe care le aduc foarfecele. O colecție care îmi atestă iubirea. Și mai există undeva pe lume, pe Aleea Zorilor, un garaj în care rezistă posterele acelei epoci, iar cronicile dumneavoastră sunt lipite cu aracet pe pereți, între oglinzile cifrelor.
Trec uneori pe acolo, foarte rar, fiindcă tot de la dumneavoastră am învățat prudența cu care trebuie să te întorci acolo unde ai fost atât de fericit.
Am fost fericit citindu-vă atunci, și tot fericit sunt recitindu-vă acum. Nu mai sunt copil, chiar dacă nu las copilăriei cele ale copilului, căci nu am atâta înțelepciune biblică.
Am însă acum puterea de a observa ce atunci nu aveam cum să văd: tonul dumneavoastră. Scriați jovial, scriați ludic, de parcă vi s-ar fi luat o mare piatră de pe inima dumneavoastră. De parcă v-ați fi născut din nou, după Revoluție. De parcă vi s-ar fi redat dreptul la libertate, dacă nu la destin.
Acum știu: tocmai de tonul acesta m-am îndrăgostit. Humorul. Nostalgia. Înțelepciunea. Pe de o parte și pe de altă parte. Desigur. Totodată. Totuși. Conjuncția adversativă dar. Amânarea tuturor concluziilor, fiindcă niciodată nu e chiar așa.
Ani de zile, stilul dumneavoastră a curs prin venele tuturor încercărilor mele textuale. Fiindcă e adevărat și ceea ce spunea marele nostru Gică Hagi: ce înveți în copilărie, înveți pentru totdeauna.
Stimate domnule Radu Cosașu, eram copil pe atunci. Și citindu-vă am învățat să iubesc viața, care, orice ar spune prietenii noștri, intelectualii, nicăieri nu e mai frumoasă decât în arena în care sportivii se iau, cu deplină sinceritate, la întrecere cu sine.
Iau cartea aceasta ca pe încă o supraviețuire, ca pe o probă că lumea aceea a fost un basm, dar un basm în care totul era posibil, ca pe o dovadă că, în ziarele noastre, chiar au existat tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.