Pornind de la cărțile Berlinul meu e un monolog (Cartea Românească, 2010) și Harald și luna verde (Polirom, 2014).
Scumpă doamnă, am început să vă scriu chiar pe 4 ianuarie, în ziua în care ați împlinit o frumoasă vârstă, cum spun toate clișeele (pentru că este adevărat). Probabil nu vă amintiți numele meu, dar ne-am întâlnit.
Ne-am întâlnit în vara anului 2007 (uite că deja sunt mai bine de zece ani de atunci), lucram la un cotidian central. V-am vizitat într-o chestiune urgentă: trebuia să dezbatem starea echipei de fotbal Rapid. Auzisem că sunteți a Giuleștiului, așa că am urcat într-un tramvai și am venit la dumneavoastră, în Titan. Locuiați – țin bine minte – la etajul al șaselea. Priveați un copac (nu mai țin minte ce copac era acela) care vă creștea sub geam. Scriați pe atunci (și probabil că tot astfel scrieți și acum sau cel puțin mie astfel îmi place să visez) pe un fel de vocabular cum aveau școlarii secolului trecut. Ne-ați povestit (eram doi) că scrieți acolo o scrisoare lungă, lungă – tot ce vă trece prin cap.
Ne-ați mai povestit despre un fotbalist grăsuț, pe nume Paraschiv. El spărgea poarta ca un berbece. Și ne-ați mai povestit și despre un altul, grațios ca un balerin, poreclit ba Pamela, ba Magdalena.
Ne-ați vorbit chiar și despre mirosul de urină cu care v-a întâmpinat stadionul Giulești și despre adorabilele înjurături ale peluzei. Am avut, așadar, o întâlnire foarte frumoasă. Ba mai mult: am plecat din Titan năuciți de frumusețea acestei întâlniri.
În anii care au urmat am continuat să vă citesc poemele și nu de puține ori a trebuit să mă opresc și să-mi dau palme, ca Ion Luca Caragiale în timp ce asculta un Beethoven. Cum poate să scrie Nora!, îmi spuneam atunci, folosind, fără pic de rușine, chiar numele (dacă nu supranumele) dumneavoastră mic. Așa îmi ziceam, așa vă ziceam – fără doamna în față, fără Iuga în încheiere.
Dar abia acum, târziu, tot înaintând prin ani pe globul pământesc, aflându-mă, ca să fim stricți geografic, pe drum între Alghero, Sardinia, Italia și Madrid, Spania, v-am citit jurnalul berlinez.
Berlinul meu e un monolog a fost o carte care m-a topit. M-am aprins, m-am aprins ca un îndrăgostit!, citind despre culorile pe care (doar dumneavoastră!) le vedeați când priveați zăpezile de altădată: „zăpezi așezate în cupe ca înghețata de fructe și oamenii locului care nu le mai văd pentru că se gândesc la ziua de mâine, mereu la ziua de mâine și din azi nu mai rămâne nimic niciodată“.
Și prea puține au fost rândurile care nu mi-au smuls (la mine în cap, firește) adevărate urlete de încântare. Prea puține au fost rândurile în care nu ați lăsat să vi se vadă crezul poetic, dacă nu toată poezia lumii.
Astfel îmbătat, am trecut la romanul Harald și luna verde. Nu vă ascund: nu credeam că puteți scrie așa un roman. Vă știam poetă până la cele mai subtile nuanțe, așa că mă temeam– pur și simplu – că nu veți putea spune o poveste folosindu-vă de armele prozatorului. M-am înșelat – amarnic m-am înșelat. De aceea, vinovat, vin în fața dumneavoastră și vă cer îndurare și iertare. Ați scris și acest roman așa cum v-ați scris toate cărțile – cu sufletul la vedere, atingând deplină stare de grație poetică.
O ultimă precizare și închei: în ciuda fragmentului anterior, sunt împotriva împărțirii literaturii în genuri literare. Nu cred că ele ar trebui să existe. Dar, de dragul convențiilor, sunt gata să vă aplaud și ca romancieră.
Așa că vă aplaud și vă aplaud și vă aplaud, cu mâinile împreunate firește ca într-o rugăciune, cum se tot spune încă de pe vremea puilor de prepeliță abandonați, și cu speranța, deloc secretă, că muzica acestei împreunări va ajunge până la dumneavoastră, la etajul șase, în Titan.
Scumpă doamnă, dacă-mi îngăduiți: rămâneți aceeași, rămâneți imprevizibilă și minunată și – mai ales – continuați să scrieți.
Vă iubesc.