Volumul Acuzația (Polirom, 2017) strânge mai multe povestiri scrise în Coreea de Nord la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Identitatea autorului nu este cunoscută. Semnează sub pseudonimul Bandi, care în coreeană înseamnă Licurici. Sunt singurele proze din literatura contemporană nord-coreeană care au ajuns în Occident. Bandi e tradus în douăzeci de limbi și – se pare – încă trăiește în țara dinastiei Kim.
Dragă Bandi, dă-mi voie să nu-ți spun tovarășe. Presupun că un asemenea apelativ ar aduce tristețea în sufletul tău. A te întrista e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Ți-am citit prozele strânse în Acuzația și nu am nici un chef să discut cu dumneata literatură. Talentul dumitale este neîndoielnic, surprinzi cu un realism deloc socialist lumea defectă în care supraviețuiești. Dar ceea ce spui e mult mai important decât cum o spui. Dumneata nu scrii, a scrie e ușor, dumneata diseci o distopie. Talentul îți e categoric întrecut de curaj.
Acuzația e cartea neagră a unui regim inuman, care obligă la delațiune, la fariseism și, implacabil, la frică și nefericire. Acuzația e și cartea neagră a celor care se trezesc din visul unei societăți mai bune, mai drepte, direct în ghetou, direct în iad.
Ce minunată lucrare de ficțiune ar fi fost aceasta, dacă nu era adevărul la mijloc, dacă nu era cumplitul adevăr la mijloc! Noi, aici în România, știm prea bine că nu e loc de ficțiune în cuvintele dumneavoastră. Știm întunericul și foamea și deznădejdea. Știm și nu avem voie să așternem tăcerea peste ce înseamnă, la bilanț, comunismul.
Au apărut deja voci care vă compară cu Soljenițîn. Eu nu vă compar cu Soljenițîn, fiindcă nu îmi place să fac ierarhii între suferințele oamenilor. Eu vă scriu dorindu-vă, dacă nu șansa evadării, măcar puterea de a îndura mai departe. Cel mai mult îmi place să cred că sunteți încă în viață, chiar dacă în Coreea de Nord viața…
Dragă Bandi, ultima oară când mi-am vizitat bunica, ea mi-a spus aceste cuvinte: Aștept moartea ca pe un cireș înflorit. Bunica mea are optzeci și patru de ani, este foarte bolnavă și, dacă ar fi avut carte, ar fi scris, poate, poezii. Uneori vorbește în poezie. Încerc să găsesc argumente când o rog să mai reziste încă o zi și încă o zi, aici, pe pământ. În această stare de spirit am citit prozele dumneavoastră. Bineînțeles că mi-am reținut cu mare greutate lacrimile, mereu lacrimile!, citind Atât de aproape, atât de departe. Mi s-a făcut inima ca o bucată de hârtie mototolită citind povestea lui Myeong-chol, cel care nu dorea decât să-și vadă pentru ultima oară mama, dar nu a primit permisul de călătorie.
Deseori, frazele dumneavoastră m-au dus până la granița plânsului isteric. Și cel mai mult m-a înduioșat simplitatea prozelor dumneavoastră. Dacă e adevărat că marii scriitori sunt cei care reușesc să scrie simplu, atunci sunteți imens. Am iubit exprimările candide, intensitatea primară, teribilă, a sentimentelor. În fiecare proză v-am citit, printre rânduri, și marea foame de libertate, dar și naivitatea care însoțește gândul că dincolo, în libertate… Nu vreau să fiu eu cel care vă spulberă iluziile, cu atât mai mult cu cât trăiți în infern.
Dragă Bandi, am spus că nu am chef să vorbesc literatură cu dumneavoastră, dar iată că nu mă pot abține. Vă scriu așadar: strict literar, proza Orașul fantomelor e o capodoperă. Copilul care plânge speriat de chipul lui Marx, atrăgând cu plânsul său căderea întregii familii, nu e o metaforă oarecare. E tot ce s-a scris mai puternic, deci mai adevărat, despre dictatură.
Dragă Bandi, am citit Acuzația ca pe un mesaj aruncat într-o sticlă, o sticlă care rătăcește într-un ocean de indiferență, atingând când și când unele suflete.
Vă scriu fiindcă am sufletul mișcat.